Cât de mult pot părinții să-și protejeze copiii de relele lumii? Cum pot ști ei cu adevărat ce se întâmplă în viața și mintea tinerilor și cât ține de educația primită acasă în contrast cu interacțiunile sociale pentru formarea caracterului? Sunt întrebări care nu își găsesc un răspuns ușor, ci mai degrabă ridică dileme suplimentare, dar care merită cugetate profund. Tocmai acestea sunt temele centrale ale noii miniserii de pe Netflix, numită simplu „Adolescence”, într-o traducere parcă mai potrivită în limba română: „Adolescență coruptă”.

Regizorul Philip Barantini a reușit să realizeze cea mai bună miniserie pe care o găzduiește platforma de streaming până în prezent, cel puțin din cele vizionate până acum. Cu un scenariu generos, scris de Jack Thorne și Stephen Graham, regia este cea care dă cu adevărat forță subiectului, cadrele filmate fără întrerupere, într-un soi de POV, accentuând angoasa, oferind privitorului senzația că este direct implicat în acțiune, în necunoștință de cauză, descoperind treptat, alături de celelalte personaje, evenimentele tulburătoare care se „despachetează” pe straturi, dintr-un microunivers în altul, precum locuința, secția de poliție, școala, secția de psihiatrie ș.a.

Încadrat ca „dramă polițistă”, serialul britanic poate părea la o simplă citire a sinopsisului un clișeu, printre multe altele despre detectivi și acuzați, însă conține un mesaj mult mai profund. Viața aparent normală a unei familii este zguduită din temelii odată cu dimineața în care forțele speciale dau buzna brutal, spărgând ușa și reținându-l pentru 24 de ore pe fiul cel mic, de doar 13 ani, sub suspiciunea de crimă de gradul 1. Jamie, jucat în mod excepțional de Owen Cooper, un copil sensibil, cu talent la desen, introvertit, apartenent grupului de elevi nepopulari din școală, își pledează disperat nevinovăția fiecărui adult cu care interacționează, începând cu tatăl său (interpretat atât de uman de Stephen Graham), care îi garantează că îl crede și îl asigură că totul trebuie să fie o mare neînțelegere care se va încheia în curând.

Siguranța tatălui se lasă zguduită însă atunci când agenții de poliție îi arată înregistrări video cu băiatul urmărind victima, una dintre colegele sale de clasă, și luându-se la bătaie cu ea. Imaginile se opresc aici, camerele de supraveghere nu conțin crima în sine, dar sunt suficiente pentru a însămânța frica și incertitudinea în sufletul tatălui. Hainele purtate de băiat cu o seară înainte lipsesc, iar adidașii sunt aceiași, fiind găsit sânge pe ei. Jamie tace, dar oamenilor legii le lipsește motivul.

Motivul…

Pășim în una dintre cele mai importante părți ale filmului, școala, cu tineri aflați la pubertate și adolescență, o perioadă care, indiferent de generație, de-a lungul timpului, a însemnat o perioadă complicată de tranziție, când presiunea semenilor (peer pressure) este cea mai accentuată. Dorința de integrare, de a face parte din grup, de a ieși în evidență și a fi admirat pentru orice, cu orice cost, sunt trăsături definitorii în această perioadă fragilă a vieții în care adulții îți par dușmani ignoranți. Cu toate acestea, deși anumite aspecte par similare, agentul de poliție Bascombe, al cărui băiat învață și el în această școală, descoperă că a ajuns pe un tărâm complet străin și straniu, pe care l-a interpretat complet greșit. Între el și ei există un zid pe cât de invizibil pe atât de opac, iar inocența prieteniilor pe care a asociat-o unor discuții de pe platforma de socializare a fost, în fapt, hackuită de semne și simboluri familiare, codificate.

Pe când o inimă într-un mesaj poate părea la prima vedere un simbol al iubirii, iar o boabă de fasole ne duce cu gândul, poate, la apetitul pentru mâncare… fiul lui Bascombe, într-o scenă care pare o reală palmă peste față care îl și ne trezește la realitate, îi dezvăluie o lume post-adevăr, unde fragilitatea și inocența începutului de viață tipic adolescentină, pe baza cumului de frustrări și naivitate, sunt răpite, corupte cu ură și discriminare.

Mințile din plastilină ale puberilor au fost asimilate discursului de tip „Andrew Tate” precum „conceptul matrix”, care îi indoctrinează că societatea este concepută să țină bărbații slabi, controlați și supuși unui sistem manipulator, „conceptul 20% vs. 80%”, unde se insinuează că 20% dintre bărbați (cei care sunt puternici și cu statut) atrag 80% dintre femei, iar restul de 80% dintre bărbați au dificultăți în a atrage femei, conceptul „Alpha vs. Beta”, prin care bărbații sunt încurajați să devină „alfa” prin dezvoltare personală, bani și succes, întorcând spatele celor „beta” care sunt slabi, docili și lipsiți de ambiție și, în cele din urmă, „conceptul incel”, referindu-se din nou la bărbații slabi, cei care sunt „INvoluntary CELibate” (celibatari involuntari), incapabili să aibă relații romantice sau sexuale, deși își doresc acest lucru. Se conturează astfel imaginea femeilor profitoare, nemiloase față de bărbații sensibili, atrase doar de brute cu sânge rece. Ce pot face însă cei care sunt blânzi, ce le rămâne lor în loc de iubire? Să acumuleze frustrare. Și ură. Multă ură. Furie latentă.

În acest stereotip de „incel”, descoperim că a fost ostracizat și Jamie, deși are doar 13 ani, o vârstă care, în mod tradițional, te-ai gândi că nu are nici în clin, nici în mânecă cu problematicile „matrimoniale” ale adulților. Fără un control, un filtru, social media devine astfel un teren cu nisipuri mișcătoare pe care pășesc cei de toate vârstele, fiecare după propria capacitate și nivel de înțelegere, iar cei novici devin ținte ușoare pentru cele mai bombastice teorii ale conspirației.

„Credeam că îl ținem în siguranță, la el în cameră…”, rostește sugrumat mama lui Jamie, plângând șiroaie, în brațele soțului său, la finalul filmului. „De unde era să știm ce face el pe calculator?”. Și părintele devine victimă. Cât îi stă lui în putere să-și controleze copilul? Există cu adevărat vreo modalitate de a lua toate măsurile de protecție? Și ce faci pentru a îl proteja pe el, de el însuși?

În majoritatea filmelor, vedem durerea acumulată în sufletul sfâșiat al unui părinte căruia îi moare copilul. Dar ce poate fi în sufletul unui părinte care toată viața și-a dorit să fie cât mai bun și, în cele din urmă, este izbit că a eșuat lamentabil? Chiar a eșuat el? Poate cineva să-l învinovățească? Și cum va mai duce, vreodată, o viață normală, știind că a adus pe lume… un monstru?

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă