Oscar Special: „Fiicele doctorului March” – Farmecul desuet al micilor libertăți

    de Iulia Notaros | 7 februarie 2020, 12:20 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Topic special

    0

    Nu am citit „Fiicele doctorului March”. Am vrut să o fac, dar nu am reușit. Era pe o listă lungă de cărți de literatură anglo-saxonă pe care mi-am propus să le citesc în momentul în care am simțit că stăpânesc limba îndeajuns de bine să mă descurc cu ele. Eram adolescentă, teoretic vârsta perfectă pentru lectura în cauză, dar m-am împotmolit foarte devreme. Cineva (de sex feminin) trebuia, dorea, ar fi vrut să se căsătorească, urmau scene în care cineva (de sex feminin) și cineva (de sex masculin) se întâlneau în condiții strict controlate și încercau să se convingă că se plac. Totul mi-era atât de străin, mult mai străin decât planeta simțitoare a lui Lem sau insula izolată a lui Defoe.

    Am abandonat deci proiectul, am citit niște Austen (tot fără mult entuziasm) și m-am regrupat la „literatură serioasă, despre lucruri mari”. Nu m-am gândit nicio clipă că eu, cineva (de sex feminin) am astăzi libertatea de a lua această decizie, și sute de alte decizii, mici și mari, parțial și pentru că acum vreo sută cincizeci de ani Louisa May Alcott s-a gândit că poate a mai bine să scrie decât să se căsătorească, și s-a apucat să pună pe hârtie povestea ei și a surorilor ei, așa cum o trăia ea. Și nu i-a fost deloc ușor.

    Astăzi ne este (cel puțin în anumite regiuni ale globului) ceva mai ușor dar nu chiar într-atât încât o ecranizare în cheie (post)modernă a romanului, sub bagheta Gretei Gerwig, să nu rămână necesară. Mesajul de bază, prezentat uneori puțin didactic și exaltat (nu e în fond o misiune ușoară se menții atmosfera romantic-desuetă a cărții alături de elemente contemporane) e cel însumat frumos de descrierea feminismului ca ideea revoluționară că femeile sunt oameni.

    Ceea ce înseamnă că pe lângă concluzia înspăimântătoare că au drepturi și voință de sine stătătoare, au și personalități cât se poate de diferite, și nu pot fi încadrate în lista relativ restrânsă de arhetipuri în care au fost clasate de-a lungul timpului de imaginația predominant masculină. Jo (Saoirse Ronan, al cărei nume înseamnă chiar libertate în galeză) e evident modelată pe autoare, iar în film devine personajul cu care se identifică cel mai mult Gerwig, o relație păstrată din anteriorul film la care au colaborat cele două, „Lady Bird”. Meg (Emma Watson) e sora cu valorile cele mai tradiționale, pe care însă și le asumă conștient, chiar dacă nu întotdeauna fără ezitări. Nu există nicio problemă dacă o femeie decidă să devină, înainte de toate, soție și mamă, atâta timp cât e vorba de o decizie posibilă alături de multe altele, și nu de soartă prestabilită.

    Amy (Florence Pugh) e la prima vedere cea mai frivolă dintre surori, dar pe termen lung poate cea mai realistă și introspectivă, înfruntând o dramă pe care chiar ea o proiectează dincolo de gen: ce se face artistul care-și dă seama că talentul pe care-l are nu e la înălțimea iluziilor proiectate. Beth (Eliza Scanlen) pare cea mai opacă prezență, pierdută în lumea muzicii și a unor mici preocupări casnice aparent anodine, dar prefigurează cumva cultul unor artiste mult timp banalizate și uitate, apoi redescoperite ca având o dureroasă modernitate, asemeni poetei Emily Dickinson.

    Cele două prezențe feminine mai în vârstă, mama fetelor, Marmee, și mătușa March, par aparent antitetice, mama devotată opusă fetei bătrâne bogate și egoiste, dar și la ele apare o deconstrucție a stereotipului: Marmee e într-o luptă interioară zilnică cu firea ei mult mai tumultuoasă decât apare, iar mătușa March dă de înțeles că decizia ei de a nu se căsători e mai degrabă dictată de contextul social (banii și bunurile unei femei măritate deveneau automat ale soțului) decât de o alegere existențială. Apare aici elementul acelei presiuni sociale care și astăzi este mult mai coercitivă și crudă față de femei, și care le pune frecvent în situația de a juca un rol, ceea ce apoi hrănește percepția sus menționată că personalitățile lor sunt standardizate și pot fi tratate ca atare.

    Alcott, și prin urmare și Gerwig, nu are nicio problemă intrinsecă cu elementul masculin, dimpotrivă, toate personajele masculine, inclusiv editorul care o sâcâie pe Jo cu importanța căsniciei la finalul unui roman despre femei, sunt tratate cu simpatie și prezentate ca eminamente benevole. Avem până și doi feți frumoși, unul dotat cu caleașcă (Laurie, interpretat de Timothee Chalamet), celălalt (Friedrich Bhaer, interpretat de Louis Garrel), în mod revoluționar, cu spirit critic și accent franțuzesc-nu stric surpriza nimănui, sper, dezvăluind că el ajunge pe final soțul lui Jo. Deși aflăm de la editorul lui Jo că cititorii vor femei căsătorite, nu consecvente, Jo ajunge până la urmă și una, și alta, căsătorindu-se cu cel care o tratează de la egal la egal: rugat să-și spună opinia despre nuvelele cu subiecte bulevardiere pe care le scrie Jo pentru a câștiga niște bani suplimentari, Friedrich, care ar putea să mintă ca să o flateze, admite că nu-i plac, convins că talentul lui Jo merită să fie pus la încercare cu teme mai neobișnuite.

    Printr-o întâmplare fericită mediul în care cresc surorile, și pe care îl reflectă și filmul, e unul relativ protejat: deși familia, mai precis tatăl fetelor nu e neapărat bogat, există destule rude înstărite în anturaj să le permită un trai confortabil în contextul epocii iar atitudinea față de educația femeilor este una progresistă. Pe Jo nu o frământă așadar pasiunile radicale care au caracterizat mai târziu multe mișcări feministe, de exemplu sufragetele. Fronda ei este o frondă mică, măsurată, dar onestă și cel mai important, este o frondă care se materializează în cartea pe care o scrie despre viața ei, care poate părea insignifiantă, dar la fel este și viața altor milioane de oameni. Cineva trebuia să înceapă să spună și povestea lor, ca apoi alții să aibă posibilitatea să o continue. Amy este cea care formulează concret teza de mai înainte:  sunt subiectele literaturii mari intrinsec mari, și de aceea se scrie despre ele, sau au devenit mari pentru că s-a scris destul despre ele.

    E foarte la modă să citești cărți care tocmai au fost ecranizate, relansate pe piață cu coperțile corespunzătoare, dar ceva îmi spune că „Fiicele doctorului March” cartea e pentru mine un proiect acum încheiat, mulțumită în linii mari acestei ecranizări, care surprinde esența care mi-a scăpat atunci când m-am concentrat pe acțiunea care mie nu îmi mai era familiară. Cândva viața multor femei era astfel, și cineva a trebuit să aibă micul mare curaj de a scrie despre ea ca să ne dea nouă libertatea de a scrie despre orice altceva am vrea noi.

    Nota autorului

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    0 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.