Undeva la capătul lumii, sau cel puțin al continentului european, Pedro Calderón de la Barca ne-a spus că viața este un vis. Sau, cel puțin, că nu suntem în stare, și nu vom fi niciodată, să deosebim viața de un vis. Sau, cel puțin, că ceea ce credem noi că este viața noastră, realitatea, cu limitele ei bine definite, ar putea fi la o adică, eventual, posibil, un vis. Iar visele, atunci când se întâlnesc cu chimia, cu substanțele care ating celuloidul, devin film.

Departe, peste un ocean pe care genovezul Cristofor Columb l-a străbătut în numele regelui unei țări străine, pentru un pumn de galbeni, un cetățean de origine italiană, al cărui port de origine, Taranto, leagă legendar două mări cu nume de poveste, Mar Grande, marea cea mare, și Mar Piccolo, marea cea mică, a făcut un film despre cât de nasol e să fii un actor fanat în pădurea sfântă a viselor proiectate pe pânză. Nu mă înțelegeți greșit, Tarantino e un geniu. Poate pustiu, poate singuratic, dar un geniu, poate neînțeles, dar unic, irepetabil, tocmai prin banalitatea imensă, nețărmurită, a lumii sale. Deci, de fapt, Tarantino este poate chiar prea înțeles, o proiecție a obsesiilor noastre, poveștile noastre care din neant devin pe nesimțite legendă. Singura lipsă a lui Tarantino este că el poate amuza, poate intriga, poate pune întrebări în ceea ce privește lumea în care trăim, dar niciodată, nici Tarantino, nici personajele lui nu vor simți cu adevărat, visceral, profund, durerea.

Durerea ne definește în acest univers ca ființe care trecem prin el, într-un timp absurd de limitat, și încercăm să ne desprindem de constrângerile care ne sufocă. Ne naștem, poate, într-un sat din Castilia, în pustiul acela bântuit de mori de vânt și fantoma lui Sancho Panza. Ne naștem, poate, într-un trup de bărbat, dar cu suflet de femeie. Ne naștem, poate, cu convingerea că de fapt cele două lucruri nici nu sunt atât de depărtate, că cele două stări sunt aproape interșanjabile. Ne naștem, poate, cu speranța că într-o bună zi vom trăi în Madridul movidei, și vom face filme despre femei bărbate (ca Zoe) care totuși sunt în pragul unei crize de nervi, apoi filme despre mame, și despre bărbați care trezesc femei din comă vorbindu-le, dar nu numai.

„Dolor y gloria”, filmul acesta cu nume bântuitor de telenovelă, pe care orice român îl înțelege totuși fără Google translate, e un film care fără să vrea, fără să insiste, îi spune ceva italianului sălbătăcit despre cum e să te naști în câmpia pustiită de vise a ceea ce ne place să numim când cu afecțiune, când cu obidă, bătrânul continent. Este un film mare despre lucruri mici. Un regizor spaniol pe cât de ipohondru pe atât de realmente bolnav, în eterne rollinguri, plutește diafan și organic între săli de teatru, perfecțiunea apartamentului său ca o sală de muzeu, și amintiri disparate din tinerețe și copilărie, o țesătură înnebunitoare de dorințe imposibile și ambiții realizate. Regizorul spaniol în cauză, este, evident, Pedro Almodóvar.

Mai precis, regizorul în cauză este Pedro Almodóvar este Antonio Banderas. Cu atenție la verb – Antonio Banderas, Zorro, vocea din Shrek, tipul din Expendables, creatura pădurii sfinte (Hollywood, cu ortografie dubioasă), nu îl joacă pe Pedro Almodóvar, el este pentru durata acestei pelicule, acestui film, acestui vis, acestei vieți, Pedro Almodóvar. Pedro Almodóvar care este un nenorocit disperat pe care îl doare spatele, îl chinuie digestia, trăiește mereu în umbra sinistră a pieirii. Pedro Almodóvar care e înconjurat de asistenți, de pseudo-prieteni, de amintiri de care nu mai scapă, de imaginea mamei care i-a dat viață dar pe care totuși nu a înțeles-o pe deplin, de dorințe pe care la început nu le înțelege, apoi le mitizează din disperarea de a căuta un sens. Așa cum Once Upon a Time în Hollywood este un film autoreflexiv despre deșertăciunea inconsecventă a cinematografului american, „Dolor y gloria” e un film inconsecvent despre insuportabila greutate a ființei europene (orice referire la Kundera e voită și dorită). Aici, pe bucata asta zdruncinată de pământ încă avem dureri primordiale, banale și în același timp fundamentale, care ne macină până-n oase.

Bărbați și femei, grizonați, grizonate, aleargă în rollinguri negre în căutarea unui sens care ne scapă. Adevăruri fundamentale care poate, sperăm, credem, au fost acolo de la început, în silueta unei iubiri de adolescență, a unui moment răzleț dintr-o stație de tren de provincie.  Adevăruri fundamentale pe care, uneori, lăfăiți în confortul unor canapele sângerii super la modă le pierdem, sau poate doar le uităm pentru că odată, în inocența noastră primordială, le-am cunoscut. Cineva m-a rugat să-i povestesc acțiunea din „Dolor y gloria” (insist să folosesc titlul spaniol pentru exoticul fascinant al adevărurilor revelate doar într-o limbă străină, adică o limbă care nu ne permite lenea și siguranța de la sine înțelesului), i-am spus că, pe bune, nu se întâmplă nimic. Antonio Banderas care e Pedro Almodóvar suferă în rollinguri negre. Îl dor foarte multe părți ale corpului, e cam singur, și nefericit, și pierdut, află că are niște boli suspecte, absolut absurde, se învârte printre imagini și amintiri.

Am înțeles, mi-a zis, un rahat, la așa ceva eu nu mă duc. Bine, i-am spus, nu te du, dar într-o zi vei ajunge și tu să zaci într-un rolling negru pe canapeaua disperării tale, care, orice ai obține în viață, va fi mereu înzecită față de orice victorie sau triumf.  Doar că nu-l vei avea pe Antonio Banderas să te joace, sau mai precis să-și transfigureze spaima existențială în spaima ta. Și vei ajunge la concluzia că ai două opțiuni: viața e o tragedie. Sau viața e film. Sincer, mi se pare o alegere ușoară.

PS: Viața e o tragedie, pentru-că Antonio Banderas nu va lua Oscarul, dar în filmul meu, în anul acesta, el e spaima mea existențială fără de egal.

Nota autorului