Oscar Special (7) Mudbound – sau cum aruncă Netflix cu noroi îmbibat în sângele negrilor înspre America lui Trump

    de [email protected] | 10 februarie 2018, 6:25 PM | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    4

    Că Netflix țintește din ce în ce mai sus, concurând cot la cot cu Amazon pentru un premiu important la Premiile Oscar, nu e o noutate. De data aceasta însă, Netflix a luat o poziție de atac de la nivelul solului umed și a lovit Hollywood-ul într-un punct extrem de sensibil. Filmul „Mudbound” readuce în opinia publică un subiect vechi, dar în continuare greu de ocolit, supunând până și criticii la o prudență maximă, având în vedere tensiunile sociale aflate într-o creștere periculoasă în America „Great again” a lui Trump. Filmul nu e o piatră de temelie în domeniu, dar este un clasic în devenire, care merită toată atenția noastră… și în special a americanilor. Din păcate, Academia de Film American a ales să-i îngroape șansele la cel mai important premiu, dar chiar și așa, pe un pământ alunecos, „Mudbound” rămâne în picioare pentru câteva statuete de aur.

    Așa cum a notat criticul A.O. Scott în New York Times, „Mudbound” (cum ar veni: „Legături prin noroi”, deși nu are un titlu tradus oficial în română) este un film despre cum se schimbă lucrurile – încet, neuniform, dureros. Este, de asemenea, așa cum sugerează titlul, despre cum lucrurile nu se schimbă, despre forțele încăpățânate ale obiceiurilor, ale prejudecăților și ale puterii de a bloca oamenii pe loc și de a împiedica progresul social.

    Foto: Variety

    Astfel, chiar dacă rasismul – din fericire – nu mai e ceea ce a fost odată în America (exceptând, poate, zonele sudice ale Statelor Unite, unde votanții de tip hillbilly ai președintelui-rață s-au dovedit a fi triumfători), sentimentul de minoritate asuprită persistă și în ziua de azi în rândul afro-americanilor, iar rasismul este bănuit la fiecare colț.

    Pe scurt, „Mudbound” e o poveste despre două familii îndreptate una împotriva celeilalte de o ierarhie socială nemiloasă, dar legate totuși de terenul comun. Familia McAllan (Henry și soția sa, Laura, și cei doi copii) este recent mutată din civilizația liniștită a Memphisului și nepregătită pentru cerințele dure ale agriculturii.

    Foto: IMDb

    „Violența e parte integrantă a vieții rurale. Ești permanent amenințat de mortăciuni. Șoareci morți, iepuri morți, oposumi morți. Le găsești în curte. Le simți mirosul putrezit sub casă. Apoi mai sunt creaturile pe care le omori pentru mâncare. Pui, porci, cerbi, broaște, veverițe. Le îndepărtezi pieile, le dezmembrezi, le dezosezi, le prăjești. Le mănânci, o iei de la capăt, ucizi – Laura McAllan (Carey Mulligan)

    În același timp, Hap și Florence Jackson, care au lucrat terenul timp de mai multe generații, visează la bunăstarea familiei și la un pământ propriu. Chiar dacă sunt cetățeni negri liberi, nu reușesc să depășească rolul de slujitor ai albilor.

    Foto: IMDb

    „Bunicii și unchii mei, bunicile și mătușile, tata și mama, au lucrat acest pământ toată viața lor. (…) Acest pământ care niciodată nu a fost al lor. Au lucrat până când au transpirat. Au transpirat până când au sângerat. Au sângerat până când au murit. Au murit cu murdăria acelorași 200 de hectare sub unghiile lor” – Hap Jackson (Rob Morgan, în imagine: la stânga)

    Războiul schimbă însă mentalitatea a doi tineri, Jamie McAllan și Ronsel Jackson, care devin prieteni, dar astfel și țintele societății brutale ale regiunii în care timpul și obiceiurile străvechi stagnează.

    Dacă secolul în care trăim ar fi unul ideal, un subiect precum rasismul nu ar mai avea decât un rol documentar, pe principiul „e bine să-ți cunoști istoria, ca să poți învăța din greșeli”. Dar în momentul în care e nevoie să arăți cu degetul o realitate cruntă din nou și din nou, cu toate că doar pe o cale artistică și cu toate că acea realitate e aproximativ distantă în timp, e clar că ceva nu e în regulă nici în societatea actuală. Cam asta face filmul „Mudbound”, mai mult sau mai puțin evident. Poate deloc întâmplător, filmul s-a lansat la o zi după instaurarea lui Donald Trump în scaunul prezidențial și, cu atât mai puțin întâmplător, regizoarea este de culoare.

    Mary J. Blige și regizoarea, Dee Rees. Foto. IndieWire

    Și totuși, cu un mesaj atât de profund și actual… ceva nu a ieșit prea bine.

    „Mudbound” nu este doar unul dintre cele mai puternice filme despre rasism, ci este unul dintre cele mai bune din ultimii ani pe cont propriu. Delta fluviului Mississippi nu a fost, poate, niciodată atât de captivantă pe ecran (nominalizarea la Oscar a lui Rachel Morrison pentru „Cinematografie” este pe deplin meritată) și tulburătoare deopotrivă. Însă „Mudbound” îndeplinește criteriul clasic pe acest teren cinematografic și merge mai departe, exact în direcția la care ne-am aștepta: filmul nu se rezumă la străduința negrilor pentru supraviețuire și totodată la lupta necinstită în noroi pentru demnitate și egalitate de șanse, ci se-ndreaptă cu pași mărunți spre evidențierea umanismului, punctând atât dorința dureros de adâncă de a stinge răutatea intrinsecă a societății, cât și palida umbră a speranței. Toate acestea cu performanțe și aranjamente superbe.

    Dincolo de puterea social-politică a producției, criticii laudă la unison și înverșunarea regizoarei Dee Rees, aflată doar la al treilea lungmetraj din carieră, după deputul fulminant cu „Pariah” din 2011, un film despre o adolescentă lesbiancă de culoare din Brooklyn (ia de aici, „Moonlight”! – marele câștigător de anul trecut), respectiv producția HBO „Bessie” din 2015, despre legendara artistă de blues Bessie Smith. Rees a declarat la o conferință că a dorit să facă un film clasic, dar în realitate a izbutit să împingă limitele și chiar să-i iasă fenomenal de bine mișcarea. Extrem de bine punctează criticul April Wolfe în LA Times: la școala de film ți se spune: „fără voiceover!”. Cu toate astea, „Mudbound” e plin de ele. Ți se spune, de asemenea: „Mergi pe sigur, cât timp nu ai suficientă experiență”. Totuși, „Mudbound” tinde spre epic. Și ți se mai spune: „Nu te aventura în sărituri în timp și locații prea diferite, fără un buget pe măsură”. Evident, „Mudbound” scuipă nonșalant și pe această regulă și – cu un buget de doar 10 milioane de dolari – extinde povestea de la începutul până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, sărind din America în Europa și înapoi, de la o familie la alta, de la problemele de trai ale unui individ la altul… de la negru la alb.

    E o treabă curioasă, astfel, cum de filmul a ratat nominalizarea la „Cel mai bun film”, chiar dacă câștigul s-ar exclude, dar mai ales, nominalizarea pentru Dee Rees la „Cea mai bună regie”, cu atât mai mult cu cât speculațiile înclinau în acest an spre scoaterea în evidență a talentelor cinematografice de sex feminin, menținând, în plus, imaginea politically correct de după scandalul #OscarsSoWhite.

    Poate tocmai această mică șmecherie din partea producătorului Netflix nu le-a convenit celor de la Academie, adică rețeta completă pe care s-a marșat, începând cu subiectul ales și până la integrarea în trendul acestui sezon de Oscaruri. E posibil ca juriul să fi considerat subiectul negrilor înlănțuiți sau semi-înlănțuiți unul demult aclamat și premiat cu vârf și îndesat, cel mai recent exemplu fiind „12 years a slave”, care a luat marele premiu în 2014.

    Șansa cea mare pentru Netflix: pe noroiul sâmbetei?

    Bătălia Netflix – Amazon Studios pentru o statuetă Oscar – adică în liga mare, nu cheșpe Emmy și Glob de Aur pentru producții de televiziune – a început cu câțiva ani în urmă, dar fenomenul a devenit cel mai pronunțat anul trecut, când cel din urmă a prins o nominalizare la „Cel mai bun film” cu „Manchester by the sea”. Nu a ieșit învingător, dar a luat două premii, totuși, importante: „Cel mai bun actor în rol prinipal” (Casey Affleck) și „Cel mai bun scenariu original” (Kenneth Lonergan). Tot Amazon a fost primul care a câștigat Oscarul la „Cel mai bun film străin”, cu filmul „The Salesman”, în 2016.

    De partea cealaltă, cu participări în fiecare an încă din 2014 la secțiunea documentarelor, Netflix a încasat premiul abia anul trecut cu „The White Helmets”, însă acesta a fost un premiu minuscul pentru o companie cu aspirații mult mai mari și anume la categoria „Cel mai bun scurtmetraj documentar”.

    Foto: Hollywood Reporter

    În sfârșit, 2018 pare să fie anul Netflix. Cu „Mudbound” a prins patru nominalizări (Cea mai bună actriță în rol secundar – Mary J. Blige, Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună cinematografie și Cea mai bună piesă originală), iar cu „Icarus” și „Heroin(e)” lovește cu șanse duble și categoria „Cel mai bun documentar”. La asta se mai adaugă filmul maghiar „Of Body and Soul” al regizoarei Ildikó Enyedi (marele câștigător al Festivalului Internațional de Film de la Berlin), al cărui drept de difuzare în America de Nord a fost acaparat de Netflix.

    În schimb, Amazon se prezintă foarte slab în 2018, cu o singură nominalizare: la „Cel mai bun scenariu original” cu „The Big Sick”.

    Care sunt șansele Netflix în acest an la Oscaruri, așadar? Două, maxim trei… în primul rând cu Mary J. Blige, cel mai probabil singura actriță de culoare care va lua acasă un premiu în acest an. E un premiu posibil și la cinematografie (dacă nu va fi surclasat pe merit de către „Blade Runner 2049” sau – nemeritat – de către „The Shape of Water”), o șansă destul de mare cu „Heroin(e)” la documentar și, mai puțin probabil, dar tot o posibilitate, cu „Of Body and Soul”. Șansele sunt mici aici pentru că e nemaiîntâlnit ca o țară, în cazul de față Ungaria, să ia premiul doi ani la rând.

    Se pare că statistica funcționează și în cazul comunității de afro-americani.

    Nota autorului:


    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. America este la fel de “rasista” precum are o “cultura a violului”. Ambele sunt interzise prin lege, constituie exceptia de la regula, numai ca “politically correctness”-ul ii orbeste pe toti mai multi.

      Hai sa mai urlam ca “Black Lives Matter” si sa distrugem proprietatile altora, de fiecare data cand un negru e impuscat, chiar daca ulterior se dovedeste ca a fost un puscariabil. Si sa tacem malc atunci cand se intampla ceva mult mai comun, negri omoara negri, ca is gangbangeri smecheri. Hai sa ignoram rasismul din trecut al americanilor fata de tot ceea ce insemna asiatic (te invit sa citesti articole din razboi despre japonezi, vietnamezi etc.) si felul in care sunt priviti astazi; sa ignoram faptul ca sunt respectati fiindca au o cultura a rigurozitatii, a muncii, a excelentei, iar cartierele lor nu sunt ghetouri. Sa spunem ca nu exista nicio corelare intre imaginea publica a unora care isi vad de treaba si trag societatea in sus, si altii, dintre care, multi (nu toti!) nu; hai sa afirmam ca e un accident nedrept, si ca asiaticii ar trebui si ei sa urle din toti rarunchii ca is mai omorati decat albii (ignorand statisticile), ca Statul trebuie sa le creasca pruncii, ca au dretul sa distruga de cate ori pruncii lor nu ajung la Princeton sau MIT.

      Tatal indian sau asiatic: “Why you no docta yet?” catre pustiul de 11 ani. Tatal negru: n-are ce spune, fiindca nici el nu stie cati a lasat in urma. Desigur, e o generalizare, dar la fel de grosolana precum a autorului articolului. Sau nu: http://www.imdb.com/title/tt5164260/ ? O fi Sotomayor un negru care uraste alti negri, sau are habar despre ce vorbeste?

      Trump a fost ales fiindca Hillary a inspirat mai putina incredere: un necioplit e preferabil uneia cu discurs dublu (in fata boborului versus in fata bancherilor), uneia care a distrus dovezi cand era anchetata de FBI, unei feministe care a aparat un pedofil violator si apoi s-a amuzat in timpul unui interviu ca respectivul a fentat testul poligraf. A fost ales fiindca democratii ii demonizeaza pe toti cei care nu au mentalitatea “progresista” a californienilor, cum ar fi puscarie pentru unul care numeste “el” pe un barbat care se simte “ea” (https://www.dailywire.com/news/22091/california-law-allows-prison-using-wrong-gender-ryan-saavedra), existenta unor orase “stat in stat” unde sa ii tina protejati – atentie, nu pe mexicani – ci pe imigrantii ilegale (mare diferenta). Pe cei care ar prefera sa nu traiasca ei si copilul lor stressul cand, lasand fetita la baie, el, tatal, e obligat sa stea afara cata vreme dupa ea intra un paros rujat si cocotat pe tocuri fiindca se considera “femeie”…zambind pe sub mustata.

      Un regizor a priceput mai mult decat tot staff-ul de campanie al democratilor: https://www.youtube.com/watch?v=YKeYbEOSqYc .

      Or fi fost si cativa hillbillies…dar, ca un om inteligent, nu ai cum sa spui ca rasismul unora ca ei l-a propulsat pe Trump acolo unde este. Dar, cu tot respectul, domnule [email protected], esti trendy :).

      0 voturi
      +1
      -1
      • Da, probabil că ar trebui să vezi filmul, dar nu ca să vezi dacă reflectă adevărul istoric la care faci tu referire. De fapt, acest al doilea comentariu al tău mă face să cred că n-ai citit textul meu până la capăt, ci te-ai blocat la partea cu Trump și „hillbillies” 🙂 În film e vorba de perioada din timpul și de după cel de Al Doilea Război Mondial și, mai mult de atât, e vorba de o zonă a Americii unde civilizația e ca CFR-ul pe la noi. Tocmai de aceea, în acest caz ia termenul de „hillbilly” în sensul stereotipic, deci peiorativ la adresa acelor mândri americani cu puști și whiskey in the midddle of nowhere, nu are rost să intrăm în analizarea lor amănunțită, din moment ce în context era doar o paranteză. Nu, normal că nu rasismul unora ca ei l-a propulsat pe Trump acolo unde este, însă aici suntem plasați în film, iar dacă ne uităm pe harta roșie-albastră de după ultimele alegeri, ne dăm seama: s-au ciocnit niște sticle de whiskey în seara aia, poate în frenezia nocturnă au și murit niște păsări, pur accidental. Dar vezi, iarăși divagăm, iar eu generalizez ca prostu’. Filmul are un mesaj. Că e unul 100% corect sau nu… asta deja-i o altă discuție.

        În rest, legat de primul tău comentariu, parțial ai dreptate în ceea ce spui și argumentezi… cu o precizare referitoare la ceva ce am înțeles abia după a doua ta intervenție și anume subiectul republican/democarat vs sclavie. Da, republicanii au fost contra, însă în ziua de azi tocmai ei sunt asociați cu rasismul, din cauza lui Trump. Treaba fiind mult mai complexă decât pare, să zicem că ai completat ideea, ceea ce eu am presupus că a stat la originea deciziei juriului de la Academie pentru a nu-i da Cezarului ce-i al Cezarului. Deoarece filmul e bun, chiar dacă subiectul e răsuflat, în sensul că e bine făcut. Mai mult ca sigur, nu te va pune pe gânduri. Nici nu trebuie: nu ești american. Așa cum nici eu nu sunt. Suntem doar „trendy”, poate, că discutăm despre toate astea 🙂

        +1 voturi
        +1
        -1
        • Da, m-ai “citit” corect ca m-am blocat acolo :). Este un “pet-peeve” al meu.

          Am familie acolo (California), am petrecut (in total) un an in SUA (prinzand inclusiv alegerile)…m-am convins cat de “sigur” era Chicago, orasul in top cand venea vorba despre dispozitii impotriva armelor, care nu a votat altceva decat primar democrat de nici nu mai stiu cand. Ei bine, cand am vazut in autobuz, pe langa publicitate la terapia de substituire cu testosteron, anunt de la politie ca preiau arme de la oricine si ofera 100$ per pistol “no questions asked”, m-am lamurit ca:
          1. un pistol “pe strada” e mai ieftin;
          2. numai “prostilor” carora le pasa de lege le poti impune ceva. Punct. Armele ilegale nu le vei aduna niciodata, dupa cum arata “succesul” Prohibitiei, “eradicarea” traficului de droguri..si altele. Cu alte vorbe, e prea tarziu ca sa faci un “undo”. Nu hillbilies sunt periculosi fiindca au acces la arme, ci bandele. Nu politistul care are intr-o fractiune de secunda de hotarat daca sa traga sau nu cand ala nu se conformeaza, si nu stie daca gestul urmator ii ameninta viata. Aia care arunca pietre nu au idei cate de greu este sa nimeresti de aproape un individ periculos (https://www.youtube.com/watch?v=Y49rv3QBtkk), si nu inteleg ca adrenalina nu permite unor tipi care nu sunt tintasi experti “sa impuste in picior”; nu inteleg ca si politistii sunt oameni care vor sa ajunga acasa la familie, nu sa menajeze pleava societatii.

          Iaca, aici un “expert” se convinge pe propria piele cat de “usor” este sa ia deciziile corecte: https://www.youtube.com/watch?v=yfi3Ndh3n-g . De ce, cu abnegatie, cineva s-ar jertfi pentru ca unul care nu mai are nimic de pierdut sa fie in siguranta?

          Sa mai zic ca ziua-n amiaza mare am fost abordat in statia de autobuz de doi negri: nu vroiam cumva niste iarba? Nu era bas un cartier marginas, culmea. Iar zona in care am locuit s-a tot degradat, aud – din cartier de vietnamezi a devenit camp de lupta in care se impusca negri cu mexicani.

          Chicago, oras democrat, strict cu armele, exemplu de siguranta, unde, ca si civil, aveai sanse mai mari sa fii impuscat decta in Afghanistan, pe timp de razboi! Cata vreme pot unii sa tina valul peste ochii tuturor, strigand ca esti rasist daca nu ai aceleasi pareri ca ei?

          *

          Democratii dintotdeauna i-au numit pe republicani rasisti, adica, ma rog, incepand din timpurile “moderne”. Ei reprezinta, vezi-Doamne, napastuitii…fiindca atrag voturile minoritarilor la fel ca PSD-ul: “Va da, Statul, taica, va da.”; fara sa spuna de unde: din taxe, adica din luatul banilor celor care produc, pentru a-i sustine nu doar pe cei care chiar sunt napastuiti ai sortii, ci si pe cei certati cu munca. Deci nu are nicio legatura cu Trump – doar le convine.

          Inca nu am lamurit-o nici cu Trump: daca omul zice ca face un zid ca sa nu intre imigranti ilegali, cum asta echivaleaza cu “Trump uraste mexicanii”. Dar democratii urasc cifrele, statisticile, realitatea, si folosesc apelul la sentiment, atat. Prin ceva logica perversa, daca te numeste unul rasist, esti obligat sa te aperi, sa iti demonstrezi nevinovatia…dar o vei face tot apeland la logica, iar ei vor marsa mai departe pe sentiment. Si, in ochii gloatei, vor “castiga” tot timpul.

          Exemplu: “Trump si sustinatorii lui sunt nazisti! Noi, ANTIFA (anti-fascistii), cand folosim violenta si intimidarea (mijloace fasciste), distrugand proprietati, nu suntem fascisti, fiindca o folosim pentru o cauza buna!” Si eu, naivul, care credeam ca ilegal e ilegal…

          *

          Imi cer scuze pentru deturnarea articolului. Rasismul a fost o realitate atroce, sclavia a fost groaznica (mai ales cand negri vindeau albilor negri prinsi cu arcanul…) in toate societatile, dar e o fantezie sa strige cineva la infinit (nu ma refer la tine) ca dupa atatea generatii o intreaga minoritate inca mai plateste tribut unor mentalitati mult, mult estompate, fata de ceea ce era candva in America. Da, rasismul este o relicva a trecutului…desi miscarea “Black Lives Matter” nu are niciun echivalent modern din partea albilor in acest moment, cand vine vorba despre afisarea rasismului pe fata.

          Mai doua “vorbe”:
          1. Exista “Miss Black USA”…”Wow, ce progresist!”; daca ar exista “Miss White USA”…pe cat pariu ca ar fi “rasist”?
          2. Pentru ca sa nu ramai cu impresia ca is perpetuu incruntat, o mostra de umor “negru”: https://www.youtube.com/watch?v=zB7MichlL1k .

          0 voturi
          +1
          -1

    Scrie un comentariu

    9 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.