Personajul principal al filmului „Valoare sentimentală”, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film, este o casă. Situată în cartierul Frogner, din Oslo, este o casă de lemn, roșie și impozantă, decorată în ceea ce norvegienii numesc „dragestil”, stilul dragonului, care a devenit popular la sfârșitul secolului XIX și se dorea o continuare-imitație a esteticii bărcilor vikinge și a bisericilor din doage de lemn. Construirea unei hărți sentimentale a orașului Oslo face parte din arsenalul de bază al regizorului Joachim Trier, nominalizat la Oscar atât pentru regia, cât și pentru scenariul filmului, alături, la cea de-a doua categorie, de colaboratorul său de lungă durată, Eskil Vogt.

Din seria filmelor „osloviene” fac parte „Reprise”, „Oslo, 31 August” și filmul care i-a adus popularitatea internațională lui Trier, „Cea mai rea persoană din lume”. Turistul care merge la Oslo să vadă locații din filmele lui Trier a devenit o categorie aparte, într-atât încât biroul de turism al orașului a pregătit materiale promoționale dedicate special acestor vizitatori. Sigur, nu trebuie să ne închipuim hoarde – Oslo este totuși un oraș prea scump pentru turismul de masă. Un oraș prosper, elegant, înconjurat de verdeață și de fiorduri, în care personajele lui Trier suferă, cumva inexplicabil. Privite dintr-o anumită perspectivă, filmele sale pot fi considerate afectate, meditații indulgente pe tema „săracii norvegieni bogați”. Însă primele sale pelicule reușesc, prin scenariile sobre și reținute, prin jocul actorilor, auster și el, dar cumva primordial în onestitate, să te convingă că e foarte posibil, chiar probabil, să ai tot ce ți-ai putea dori și, de asemenea, un vid existențial absolut în miezul ființei tale.

Foto: Prime Video

Problema din „Valoare sentimentală” este că vrea să arunce prea multe ingrediente într-o rețetă care funcționa perfect cu mult mai puține condimente. În casa noastră se întâmplă foarte multe: vedem două fetițe, crescând. Una dintre ele este Nora (Renate Reinsve, nominalizată la Oscar pentru rol), care la maturitate devine actriță și joacă în „O casă de păpuși” a lui Ibsen – rolul Norei, nu-i așa? Nora, reală în film, dar dublu ficțională pentru noi, are un acces de panică înainte de a intra pe scenă. Deducem că Nora a devenit actriță aproape în pofida voinței sale, așa era sortită să fie. În trecutul casei vedem destrămarea relației părinților Norei: mama, Sissel, o psihanalistă, este abandonată de tatăl fetelor, Gustav (interpretat de Stellan Skarsgård, nominalizat și el la Oscar pentru rol), un regizor de film celebru, suedez, și imposibil. Dacă dintr-o dată vă duce gândul la Ingmar Bergman, nu e de mirare, filmul se vrea, foarte intenționat, să fie și un exercițiu de stil bergmanian, ca, mai apoi, într-o scenă scăldată într-un crepuscul purpuriu, de pe malul mării, să-l caute intens și pe Fellini.

Foto: IMDb

La malul mării, Gustav nu-l găsește tocmai pe Fellini, dar găsește o actriță, americană, blondă, supervedetă, pe numele său Rachel (Elle Fanning, deja știți, nominalizată la Oscar) care să interpreteze rolul personajului principal dintr-un scenariu scris de Gustav pentru Nora,  dar inspirat de mama lui Gustav – care, aflăm, s-a sinucis în casa roșie. Filmările urmează să aibă loc în casă, acum goală după moartea mamei fetelor; Gustav și-a făcut reapariția chiar la înmormântare. E momentul în care simți că spectrul lui Sigmund Freud a revenit în casa (deloc roșie) din Viena, și-și notează cu asiduitate și mulțumire de sine observațiile pe marginea scenariului. Care mai supralicitează de câteva ori: Nora refuză să joace în film, dar după ce citește scenariul, alături de sora sa, Agnes (Inga Ibsdotter Lilleaas, nominalizată la Oscar, evident) ambele ajung la concluzia că este extraordinar – descoperirea geniului scenariului e repetată în mai multe rânduri, să-i simțim corespunzător greutatea. Rachel, actrița americană care ar putea alege orice scenariu își dorește, insistă deci să lucreze cu scandinavul spinos dar cuceritor, spre incredulitatea celor doi asistenți lipiți de telefoane. Tot aici avem și câteva săgeți la adresa Netflix, producătorii filmului din film, care ne dau senzația că au fost introduse ca să se mai bifeze încă o căsuță din profilul unui cineast independent care se respectă.

Agnes, care, în copilărie, a jucat într-unul dintre filmele tatălui său, trăiește acum în afara luminii reflectoarelor, este căsătorită și are un băiat, Erik (Øyvind Hesjedal Loven, cu un rol prea mic pentru a fi nominalizat la Oscar). Gustav nu-și schimbă năravul, și-și dorește ca Erik să joace un rol în noul său film, cel al fiului personajului principal – adică, până la urmă, să-l joace chiar pe Gustav însuși. Campania dusă pentru a dovedi că e un bunic meritoriu, și a o convinge pe Agnes să-l lase pe Erik să joace în film, aduce unul dintre momentele cele mai amuzante ale filmului – care, teoretic, se vrea și comedie pe alocuri – în care micuțul primește în cadou de la bunic DVD-uri cu filme palmdorizate, inclusiv „Pianista” lui Haneke. Glumiță care funcționează bine doar cu un anumit public cinefil subliniază din nou natura greoi autoreferențială a filmului. Între timp, Agnes vizitează arhivele statului norvegian si află că mama lui Gustav, deci bunica ei, Karin, a fost o membră a rezistenței anti-naziste și a fost torturată de autorități, ceea ce ar putea fi o explicație a suicidului, dar povestea nu mai revine explicit la acest aspect.

Aproape fiecare dintre aceste vignete ar putea fi un film în sine: în vâltoarea evenimentelor și în torentul necontenit de idei și referințe, se pierde firul roșu care ar da poveștii o coerență convingătoare. Mulțimea de nominalizări la categoriile actoricești nu e totuși întâmplătoare – actorii își joacă bine rolurile, care însă nu sunt, în sine, roluri prea bine scrise. Într-un film care vrea să sondeze lumea sentimentelor, rămânem mereu la suprafață. O scenă cheie este cea în care o vedem pe Nora plângând, credem noi, acasă, în urma despărțirii de iubitul ei clandestin, ca apoi să realizăm că, de fapt, e pe scenă. Însă dacă spectatorul e atent, fundalul o dă de gol de la bun început și găselnița scenariștilor își pierde elementul surpriză. În mod ironic, insistența că scenariul lui Gustav este excelent ascunde parcă un dubiu al lui Trier și al lui Vogt în privința celui scris de ei înșiși. În cele din urmă, personajul principal al filmului „Valoare sentimentală” nu este casa roșie. Nici Nora. Nici Gustav. De fapt, nu este nimeni. Încercând să pună prea multe ingrediente în farfurie, Trier a stricat aluatul. Nu degeaba zic conaționalii maestrului Fellini să nu pui prea multe lucruri pe pizza. Maximum trei.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

Oscar Special 2026: Vocea fetiței din Gaza, un film dincolo de filme…

Oscar Special 2026: Hamnet – Doliu cusut cu ață albă

Oscar Special 2026: „Frankenstein” și un monstru – în sfârșit – de poveste

Oscar Special 2026: Meserie și Leo DiCaprio în „One Battle After Another”

Oscar Special Music | „Păcătosul” Göransson, Radiohead-ul Greenwood… mai un Desplat, mai un Richter… și un Cave