„Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori”, scria William Shakespeare în comedia sa „Cum vă place”, si dacă e să ne ghidăm după acest motto, nu e nimic în neregulă cu „Hamnet”,  filmul regizoarei Chloe Zhao, nominalizat la opt Oscaruri, inclusiv la categorii „grele”, cum ar fi cel pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cea mai bună actriță în rol principal.

Scenariul este adaptat dintr-un roman al scriitoarei nord-irlandeze Maggie’O Farrell. Purtând același titlu ca și filmul, „Hamnet”, publicat în 2020, se înscrie, concomitent, în două genuri populare ale literaturii anglo-saxone: unul mai clasic, cel al „hagiografilor” shakespeariene, și unul mai modern, al reinterpretării istoriei și textelor clasice, din perspectiva personajelor feminine. Teoria care propulsează povestea este că, probabil cea mai cunoscută piesă a lui Shakespeare, „Hamlet”, a fost inspirată de moartea fiului dramaturgului, pe numele său Hamnet.

Moartea fiului lui Shakespeare, în vârstă de 11 ani,  este înregistrată  în documentele parohiei din Stratford-upon-Avon în vara anului 1596, fără a se preciza alte detalii. „Hamlet” a fost scrisă undeva între 1599 și 1601 – faptul că multe evenimente din viața lui Shakespeare sunt greu de datat, uneori chiar greu de confirmat, face o parte integrantă din aura de mister a dramaturgului și dă mână liberă reinterpretărilor literare, și nu numai.

Foto: Focus Features / Variety

Povestea cărții, și a filmului,  nu se centrează însă pe Shakespeare însuși – interpretat de irlandezul Paul Mescal, numele său întreg este pronunțat pentru prima dată abia într-una din scenele finale ale filmului. Personajul principal este Agnes (cunoscută mai frecvent ca Anne) Hathaway, soția acestuia, interpretată de Jessie Buckley. Ne întâlnim cu Agnes, într-o spectaculoasă rochie stacojie, plimbându-se prin pădurile încă luxuriante din West Midlands, în compania unui șoim. Cunoaște plantele medicinale și incantațiile străvechi, este, deci, considerată vrăjitoare. În contrast, Shakespeare, în haine albastru-gri spălăcite, predă, excedat, latina unor puști, pentru a plăti datoriile tatălui său, mănușar cu o afacere nu foarte prosperă. Se stabilește de la început o dihotomie între cei doi: ea aparține naturii, spațiilor rurale, sentimentelor și intuițiilor. El este urban, cerebral, incapabil de a-și exprima emoțiile altfel decât metaforic, pe hârtie. Îl vedem cocoșat asupra unor teancuri de manuscrise, unele rupte, scrijelind cu pana care scârțâie anevoios. Ideea în sine, deși relativ stereotipică, putea fi sursa unui film intrigant despre oamenii din spatele versiunilor oficiale ale istoriei, dar și despre doliu, despre durerea pierderii unui copil sau despre destrămarea tăcută a unei căsnicii.

Deși, în subteran, ideea rămâne că „marea cultură” neglijează factorul feminin al unor Agnes, regizoarea Chloe Zhao alege calea lui William. Filmul este îmbibat de teatralitate și simbolism. Care nu ar fi neapărat o problemă, dacă nu ne-ar fi fost dat de înțeles că Agnes reprezintă calea alternativă. Alegerea numelui, mult mai rar folosit de surse, Agnes, în locul lui Anne, ne duce cu gândul la originea latină a cuvântului – agnus, mielul sortit sacrificiului. Primul copil al cuplului se naște în pădure într-o scenă demnă de miturile originare ale eroilor din legende. Camera planează deasupra chipului schimonosit al lui Jessie Buckley, al cărui trup este angajat într-o coreografie de balet pe solul care totuși nu-i pătează frumoasa rochie stacojie. Pe fundal, în locul sunetelor pădurii, avem muzică cu M mare.  Când bărbații panicați sosesc în pădure, micuța, abia născută, este deja învelită estetic într-o păturică, iar Agnes zâmbește beatific.

Foto: Focus Features / Total Film

Hamnet (Jacobi Jupe), care conform surselor avea 11 ani când a murit, dar pare mai mic în film, e în stare, fără probleme, să articuleze sentimente mature, de parcă ar fi fost scrise… pentru o piesă de William Shakespeare. Împreună cu sora sa geamănă, Judith (Olivia Lynes), se delectează într-un fel de comedie a erorilor, unde ei devin interșanjabili – în mod intrigant, creatorii filmului au reușit să găsească pentru roluri doi copii care nu seamănă deloc. Din nou, nicio problemă în lumea teatrului lui Shakespeare, unde femeile erau oricum interpretate de bărbați. Jocul înlocuirii se transformă în tragedie când Hamnet alege să ia locul surorii sale, bolnavă de ciumă. Dintre multele scene penibile ale filmului, moartea lui Hamnet, în care trupușorul băiatului se zbate în agonie în alternanță cu o scenă teatrală a trecerii în lumea de apoi, este poate cea mai absurdă. Plăcerea perversă de a apropia camera de chipuri schimonosite, răvășite de durere, acoperite de lacrimi și secreții, ajunge la apoteoză. „Hamnet” este  definiția pură a termenului „grief porn”, pornografia doliului, în care nimeni nu suferă în tăcere, ci în mod gălăgios, spectaculos, performativ. Când fiul ei moare, Agnes privește un punct fix (camera, publicul) și ne declamă: „A murit”. Ceva mai târziu, William, alienat în Londra pestilentă (care e gri și mâloasă, spre deosebire de pădurile lui Agnes, verzi si solare), privește Tamisa întunecata și recită, cuvânt cu cuvânt, celebrul monolog „a fi sau a nu fi” – nu șoptește fraze disparate, care ar putea fi sursa monologului, cum ar face orice om îndurerat, inclusiv, probabil cel mai mare dramaturg al limbii engleze, ci declamă întreagă structura gata scrisă si cizelată.

Foto: Focus Features / ScreenDaily

În tot acest tumult emoțional gratuit, există o singură experiență cathartică: fenomenala Emily Watson, în rolul mamei lui William, Mary. Mary nu-și place nora, dar, o acceptă, și cu timpul, între cele două se țese o alianță tacită, a experiențelor feminine liminale, a pierderilor, și a doliului. O privire a lui Watson face cât zeci de urlete și strâmbături ale lui Buckley. Care Buckley probabil va lua premiul Oscar, pentru-că execută, ca la carte, ceea ce i se cere. E ca și cum mai experimentata și mai subversiva Watson ar fi scăpat de sub controlul lui Zhao, fără ca regizoarea să observe disonanța, și-și joacă rolul din filmul care „Hamnet”, în mâini mai potrivite, ar fi putut să fie.

Foto: Focus Features / The Playlist

Există însă un moment în care și Buckley o trădează pe Zhao și este unul esențial: scena finală, în care totul ar trebui să se lege, și Agnes ar trebui să realizeze cum suferința lui William, care a lăsat-o singură cu durerea ei la Stratford pentru a lucra la Londra, s-a sublimat în piesa de teatru pe care Agnes o vede, neinvitată. Buckley, înghesuită în primul rând al teatrului Globe, privește în sus, spre actori, spre cer. Privirea ei însă rămâne incredulă, punctată de un zâmbet ușor surprins. Nu e surprins de nicio realizare, ci de vacuitatea momentului. Nimic nu se leagă, relația dintre Hamnet și piesa cu un nume foarte asemănător rămâne cel mult cazuală. Coincidențe forțate pentru a deveni teatru-slab, la standarde shakespeariene, și film, ticluit dinadins să facă membrii academiei să plângă, și să voteze.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

Oscar Special 2026: Meserie și Leo DiCaprio în „One Battle After Another”

Oscar Special 2026: Brad Pitt și Formula 1! Ne mai trebe ceva?

Oscar Special Music | „Păcătosul” Göransson, Radiohead-ul Greenwood… mai un Desplat, mai un Richter… și un Cave