Șawt Hind Rajab, în arabă, La Voix de Hind Rajab, în franceză, The Voice of Hind Rajab, în engleză, Vocea Hindei Rajab, în românește, este filmul tunisian care concurează la Oscar pentru cel mai bun film internațional, așa cum apare categoria pe lista propunerilor pentru premiile Oscar. Și care a fost proiectat și la Arad, la Cinema Arta, acum zece zile.

Realizat de regizoarea tunisiană Kaouther Ben Hania, cu antecedente de nominalizare la Oscar, filmul prelucrează într-o manieră impresionantă, dar deloc impresionistă povestea reală a fetiței palestiniene de șase ani, omorâtă în Gaza în timpul atacului israelian din ianuarie 2024.

Tunisianca Ben Hania, ascultând înregistrările de peste trei ore dintre fetița prinsă în război și personalul Crucii Roșii Palestiniene din Cisiordania, și-a întrerupt toate preocupările de până atunci, dedicându-se realizării acestui film. A găsit producători, inclusiv francezi, iar printre producătorii executivi îi găsim pe Brad Pitt, Joaquin Phoenix, Rooney Mara, Jonathan Glazer, Alfonso Cuarón, Spike Lee sau Michael Moore, asta doar să îi amintim pe cei mai celebri.

Povestea este reală și aproape banală în tragismul ei. O familie palestiniană din Gaza se hotărește să plece din zona de război. Urcă, așadar, în mașina familiei. E vorba de familia unchiului fetiței numite Hind Rajab. Dar, din câte aflăm pe parcurs, mașina lor este lovită de un tanc israelian, cinci, în frunte cu maturii, mor pe loc, Hind Rajab, împreună cu un verișor mai mare, rămânând în viață în mașina făcută pulbere.

Acest verișor contactează prin telefon Crucea Roșie Palestiniană, dându-le informațiile necesare în astfel de situații. Însă împușcăturile nu încetează – ulterior în KIA făcută praf a familiei au fost găsite peste 250 de urme de gloanțe – verișorul este și el ucis, astfel încât Hind Rajab rămâne singură cu telefonul și cu cei de la Crucea Roșie care încearcă să o salveze.

Foto: Cineuropa

Filmul e povestea acestor trei ore văzută exclusiv din perspectiva celor patru angajați implicați de la Crucea Roșie Palestiniană. Filmările au fost făcute în Tunisia, prin reconstrucția interiorului centrului organizației. Abia la sfârșitul filmului vedem câteva imagini documentare ulterioare de la locul faptei. Și o auzim și o vedem și pe mama fetiței ucise, vorbind despre cele 12 zile în care nu știa nimic despre ea. E vorba de perioada cuprinsă între moartea fiicei sale de nici șase ani și retragerea trupelor israeliene din zonă.

Având toate acestea în vedere e mai puțin la îndemână să încadrezi acest film în rândul celor artistice pure. E de fapt o docudramă, o reînscenare cu actori a evenimentelor. Patru, mai exact, doi bărbați și două femei, care joacă rolurile persoanelor celor mai implicate în încercarea de salvare a fetiței. Acțiunea de fapt se desfășoară între ei patru, scena fiind birourile în care telefonează fără oprire și urmăresc digital evenimentele. Actorii fără nume sonore sunt ireproșabili, chiar impresionanți pe alocuri. Montajul alert și imaginile de aproape contribuie din plin la tensiunea aproape insuportabilă atunci când lucrurile devin cu adevărat tragice.

Am pomenit mai sus de docudramă. Doar așa, pentru ilustrare, în film s-au folosit din plin înregistrările reale, vocea fetiței în film fiind cea originală de pe aceste înregistrări. Văzând mai mereu ecranul calculatorului care ilustra grafic înregistrarea, nu aveai cum să faci abstracție de realitatea indicată continuu în film. Tensiunea recreată astfel te cuprindea fără să vrei chiar dacă cunoșteai sfârșitul tragic al poveștii, n-aveai cum să te sustragi speranței că totuși lucrurile se vor termina cu bine.

Foto: KALW

Toate acestea și încă multe altele din filmul regizat de Ben Hania indică direcția în care, în condițiile actuale ale comercialismului digital, trebuie să se îndrepte cinematografia ca artă. Teme de interes major tratate cu mijloace care transfigurează realitatea în mesaje care țintesc esențe. Cantonarea în divertisment și imitație duce, în mod evident, la distracție ca uitare. Și nu doar în arta cinematografică, ci în toate formele de artă așa cum le-am cunoscut și cum ne-am folosit de ele până acum nu de mult.

Din această perspectivă am o singură observație critică la filmul tunisiencei: finalul coboară ștacheta. După o oră și ceva de dramă și artă autentică, imaginile reale de la locul crimei – de fapt a crimelor – readuc parcă întâmplarea în banalul cotidian. Adică exact opusul intenției și realizării de până atunci.

Nu avansez idei privind șansele filmului la premiul Oscar. Observ doar că pe lângă filmul norvegian, Sentimental Value, cel mai bine cotat la ora actuală, are un concurent foarte puternic care vine tot din lumea arabă. E vorba de filmul iranian al de pe acum celebrului regizor Jafar Panahi, A fost doar un accident, propus pentru Oscar de Franța. Regimul din Iran n-avea cum să îl propună la Oscar pe criticul său cel mai cunoscut în cinematografie. Am spus toate acestea având în vedere că filmul iranian a câștigat Palme d’Or la Cannes, în timp ce filmul discutat aici a luat Premiul Marelui Juriu de la Veneția.

După cele mai lungi aplauze din istoria festivalului.

Foto: YouTube, Al Jazeera

Nota autorului

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

Oscar Special 2026: „Frankenstein” și un monstru – în sfârșit – de poveste

Oscar Special 2026: Hamnet – Doliu cusut cu ață albă

Oscar Special 2026: Meserie și Leo DiCaprio în „One Battle After Another”

Oscar Special Music | „Păcătosul” Göransson, Radiohead-ul Greenwood… mai un Desplat, mai un Richter… și un Cave

Oscar Special 2026: Brad Pitt și Formula 1! Ne mai trebe ceva?