Oferta muzicală de la Oscarurile din acest an este net superioară celei de anul trecut, atât la coloană sonoră (unde ștacheta e mereu ridicată), cât și, în mod excepțional (dar totuși, parțial), la piese muzicale. „Sinners”, după cum se știe, are un record istoric de 16 nominalizări, ceea ce înseamnă că, inevitabil, se găsește inclusiv în ambele categorii de muzică.

Precizez, ca de obicei, că notele și argumentele sunt ale subsemnatului, Tomas Arond, nu neapărat ale redacției, iar punctajele s-ar traduce – tot ca de obicei – în felul următor:

Zero stele – Execrabilă
1 stea – Proastă
2 stele – Slabă
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bună
5 stele – Bună
6 stele – Foarte bună
7 stele – Capodoperă

Ia să vedem, vorba ceea, ce-avem noi aici!

COLOANĂ SONORĂ

Nominalizările:

Bugonia (compozitor: Jerskin Fendrix)

Playlist-ul YouTube, AICI.

Jerskin Fendrix a lucrat până acum la coloana sonoră a numai trei filme de lungmetraj, toate ale lui Yorgos Lanthimos. Ultimele trei filme ale sale, mai precis: „Poor Things” (nominalizat și atunci la Oscar), „Kinds of Kindness” și cel mai recent, „Bugonia”. Albumul începe cu piesa „Bees” – cu tonalități oarecum deplasate pentru un film de Lanthimos – adică mai „cumințele” decât ar fi cazul. Desigur, e doar încălzirea. „Basement”, a doua piesă este, în schimb, mai alienant-ludică (hai cu trompețica extraterestră!), iar spre final își intră în drepturi cu full-power, cu tobe amenințător-demente, apocaliptic-je-m’en-fich-iste (la fel și în piesa „Tell Teddy I’m Sorry”). Viori efervescente și temperat-turbate în multe cazuri – alegeri „naturale” pentru un mindfuck-thriller cum e „Bugonia”. Alura inconștient-jucăușă cu „pericole” sonore iminente multiple – un fel de Disney went wrong AF – caracterizează aproape tot albumul, în special piesele „Star Saliva / Industry” și „Phantom Resurrectionem”. Piesele „Spaceship” și „History of Earth” sunt cireșele de pe tort, nu pentru că ar fi cele mai bune neapărat, ci pentru că în film sunt păstrate tocmai pentru plot-twist-ul final.

În concluzie: un album muzical potrivit pentru film, dar mai puțin pentru o audiție separată – exceptând niște mizantropi de nădejde precum Darth Vader și Evil Mickey Mouse.

Frankenstein (compozitor: Alexandre Desplat)

Playlist-ul YouTube, AICI.

Compozitorul Alexandre Desplat are deja 12 nominalizări, dintre care două statuete câștigate (pentru „The Grand Budapest Hotel” și „The Shape of Water”). De la un maestru de un asemenea calibru, era de așteptat, așadar, ca muzica ambientală să fie pe măsura poveștii arhicunoscute. Se înțelege de la sine: Desplat nu dezamăgește. Tristețe gotică, acțiune renascentist-neortodoxă, suspans mistic-glacial și „umbre” sonore curios-monstruoase – cam așa aș putea descrie, succint, muzica filmului Netflix „Frankenstein”. Un soundtrack – și în acest caz – potrivit pentru film, deloc monoton (cu un trigger inedit sau neașteptat în fiecare piesă) și – spre deosebire de „Bugonia” – o audiție chiar mai plăcută per ansamblu, inclusiv fără filmul vizionat… deși, după un timp, parcă unilaterală, fiind o colecție mult prea mare, cu nu mai puțin de 37 de piese – firește, cam din același registru. Ce e prea mult, strică. De asta îi dau – poate surprinzător – o notă mai mică decât muzicii filmului „Bugonia”.

Highlight-uri: piesa principală, numită chiar „Frankenstein”, „Explosion”, „William and Father”, „Lecture” și „Fire”.

Hamnet (compozitor: Max Richter)

Playlist-ul YouTube, AICI.

De Max Richter s-ar putea să fi auzit și cei care nu sunt în temă, în mod deosebit, cu albumele de soundtrack. În mod surprinzător (poate), se află abia la prima nominalizare Oscar. Dacă ne uităm însă mai atent în discografia sa, observăm că, de fapt, a compus muzică originală mai degrabă pentru seriale TV și scurtmetraje, în cinematografie remarcându-se doar cu coloana sonoră pentru „Mary Queen of Scots” și „Ad Astra” (și o singură piesă pe albumul filmului „Shutter Island” – care nu se pune pentru o nominalizare la Oscar).

Din respect pentru cariera și talentul său, astfel, nominalizarea e binevenită. Păcat că piesele sunt de-a dreptul plictisitoare… de o somnolență medievală ce nu merită o pată de cerneală nici măcar într-un jurnal ultra-intim.

Singurele care ies în evidență sunt: „Look at me”, „In all my philosophy”, „An abysm of time”, „I was the more deceived”, „The great globe itself”, „My Robin to the greenwood did go” – adică 2-3…4-5 excepții oarecum notabile, totuși.

One Battle after Another (compozitor: Jonny Greenwood)

Playlist-ul YouTube, AICI.

Despre Jonny Greenwood e de știut că este chitaristul principal și claviaturistul arhicunoscutei trupe rock Radiohead, dar și un compozitor prolific, având deja la activ trei nominalizări la Oscar (pentru „Phantom Thread”, „The Power of the Dog” și, acum, „One Battle after Another”). Deja din primele note ale primelor două piese de pe album („One Battle After Another” și „The French 75” – gândite ca piese succesive, trecând dintr-una-n alta), tonalitatea filmului este nimerită și ambianța originală este categoric livrată: nu prea poți confunda muzica filmului cu niciun alt soundtrack, este absolut clar că avem de-a face cu o „bătălie după alta”, întocmai ca în film: nu bătălii per se, ci suspans banal-autentic și uneori comic, dar tot suspans. „Baby Charlene” mai aduce și viori amețitoare lângă claviatura aprinsă, „Perfidia Beverly Hills” inclusiv ceva fluier electric sau theremin, cu un sound oarecum radioheadist, iar „Mean Alley” bagă niște sunete de chitară de Western, cu o alternanță alterată de viori cu chef de OZN-uri. Apoi, cu „I Need the Greeting Code” – de asemenea, întocmai ca în film –, începe aventura / suspansul adevărat, în timp ce „Ocean Waves” plusează pe disonanța pianistică stabilită în primele două piese de pe album, alături de o orchestră antrenată în mod specific pe experimente muzicale ritmice. „Guitar for Willa” e o superbă baladă cântată exclusiv la – nu v-ați fi prins – chitară, iar „Battle After Battle” e exclusiv o „bătălie” muzicală cu două viori atât de complementare, încât ai crede că e una singură.

În mod interesant… ascultând strict albumul, nu ai spune că muzica se potrivește neapărat filmului „One Battle After Another”, dar în același timp, nu ai putea imagina filmul fără muzica inedită a lui Greenwood. Este una dintre rarele excepții în care muzica nu nimerește doar tonul exigent al filmului, ci îi dă realmente plus valoare, îi conferă o „personalitate” distinctă. Aș spune că e cea mai bună coloană sonoră cinematografică a anului trecut. Singura problemă e că…

Sinners (compozitor: Ludwig Göransson)

Playlist-ul YouTube, AICI.

…singura problemă, cum spuneam, e că mai este nominalizată și coloana sonoră a filmului „Sinners”, iar problema principală nu e doar faptul că lamentabilul western-horror a atins un număr istoric de nominalizări (e o problemă mare și asta, ce-i drept), ci faptul că suedezul Ludwig Göransson e și el un compozitor al naibii de bun. Categoric (ba chiar de zece ori) mai bun decât filmul în sine.

Imediat prima piesă, „Filídh, Fire Keepers and Griots”, surprinde cu o paletă muzicală western-ancestral-tribală, cu sunete eteric-ambientale transfigurate în sperieturi tipic horroristice (vioară și violoncel frecate cu o cruzime diabolică). „Smokestack Twins” este o piesă western-blues cu un flow excelent, cu nelipsita chităruță și muzicuță (harmonică), în timp ce „Grace, Bo and Lil’ Lisa” adaugă și nelipsita țiteră, respectiv „ritmul Bo Diddley”, specific pentru Blues, R’n’B și Rock’n’Roll-ul timpuriu.

Ludwig Göransson este un veritabil maestru al sunetelor considerate inedite sau uitate astăzi, adesea etichetate superficial drept ‘world music’. În realitate, multe dintre texturile sale sonore — cele din „Sinners” — își au originile clare în muzica de rădăcină afro-americană. De la Blues-ul arhaic la Jazz și de la R’n’B la basic Rock’n’Roll, el recuperează un limbaj sonor de acum un secol, redându-i forța primară, într-un melanj experimental absolut fermecător. Folosește instrumente precum chitara Dobro Resonator (specifică muzicii Bluegrass și Blues), banjo (pentru a accentua texturile de „American Roots”), djembe (instrument de percuție vest-african, utilizat pentru a crea o legătură sonoră între rădăcinile ancestrale africane), incantații bisericești cu riff-uri de chitară electrică și inclusiv instrumente jucăușe precum drâmba (completând excelent muzicuța în „(Delta) Slim’s Patch”, de exemplu).

Absolut fiecare piesă e excepțională, nu are rost să fac highlight-uri aici, deși… piesa „Magic What We Do (Surreal Montage)” iese în evidență inevitabil: o fuziune istorică între trecut și prezent, pornind din Blues în Rock, cu permanente accente tribale și diferite ritmuri de te miri de unde, dar inclusiv din Hip-Hop, plonjând în final în Trap autotune-uit într-un mod surprinzător de satisfăcător până și celor care nu gustă această nouă isprăvie bizară a muzicii.

Din punctul meu de vedere, un premiu pe merit – în această categorie – pentru „Sinners”. Chiar dacă Göransson are deja două premii câștigate (pentru „Black Panther” și „Oppenheimer”). Nu ar fi primul cu mai mult de două premii, de altfel, iar în cazul său este chiar imperativ să intre oficial în elită.

PIESE MUZICALE

Nu voi mai intra în detalii, spun doar că avem mai multe piese bune în această categorie decât în anii precedenți, începând cu demențiala piesă din „Sinners”, inconfundabilul Nick Cave cu Bryce Dessner și piesa principală a filmului „Train Dreams”, precum și aria-surpriză de operă (surpriză pentru această categorie la Oscar) din documentarul „Viva Verdi!”. Restul: de umplutură jenantă.

Nominalizările:

Kesha – Dear Me (Relentless)

EJAE – Golden (KPop Demon Hunters)

Raphael Saadiq and Ludwig Göransson – I Lied To You (Sinners)

Nicholas Pike & Ana María Martínez – Sweet Dreams Of Joy (Viva Verdi!)

Nick Cave & Bryce Dessner – Train Dreams (Train Dreams)