Nu știm cum arată stadioanele, nu știm nici care sunt regulile jocului, dacă este cu sancțiuni sau cartonașe galbene și roșii, dar sunt convins că și în lumea de apoi, un loc plin cu verdeață, fotbalul, cel mai popular sport de pe Pământ, are o superligă. Altfel, ar fi păcat ca atâtea legende pământești să nu își arate măiestria și în verdeața Raiului…

Ieri, Dumnezeu a vrut să ia într-una din echipele sale din Ceruri un excelent executant de lovituri libere și l-a luat pe Emerich Hirmler, „Imi” cum îi spuneau toți prietenii… Avea o tehnică de lovire a mingii impecabilă. Născut la 31 iulie 1959, Imi s-a stins ieri la vârsta de 58 de ani în urma unei boli de plămâni. Eram mic, chiar foarte mic, cred că 8 ani, când l-am văzut prima dată. Juca pentru Rapid Arad (apoi Vagonul), în Divizia C, alături de Mircea Leac, Borugă sau Butaru. Aproape orice lovitură din afara careului o executa Imi. O făcea cu un efect special, mereu pe după zidul format din adversari, un gen de execuții pe care l-am mai văzut după mulți ani doar la neamțul Effenberg. Cu asta mi-a rămas în memorie încă de atunci…

Hirmler era de un calm proverbial, un om bun și fain.

Anii au trecut și l-am văzut în tricoul echipei fanion a orașului, UTA, grupare pentru care a evoluat în două rânduri, atât de foarte fraged, 1979-1984, cât și după ce a acumulat experiență, 1986-1991. Imi a jucat și pentru Strungul Arad, în perioada 1977-1979, dar chiar dacă s-a retras din fotbalul profesionist de aproape trei decenii, Emerich Hirmler nu a renunțat niciodată la sportul pe care l-a iubit o întreagă viață.

Pe final de carieră a jucat alături de prietenul său, Adi Lucaci, la Progresul Pecica.

Participa la aproape fiecare acțiune a celor de la UTA Old-Boys, chiar și fotografia de mai sus fiind făcută la un astfel de eveniment. Indiferent dacă era apt sau nu de joc, Imi era mereu alături de grup. Asta a și fost el toată viața, un om de echipă, un om de bază, un stâlp al apărării.

Dumnezeu să te ierte, om bun!