Noul arhitect-șef, Sorin Ciurariu, ne-a povestit despre diferența de viziune dintre Arad și Timișoara, dar și despre viitoarele priorități ale orașului

    de Raluca Medeleanu | 29 octombrie 2020, 7:34 AM | Interviuri | Topic special

    5

    Sorin Ciurariu ocupă de luna aceasta postul de arhitect-șef al municipiului Arad, în locul lui Radu Drăgan, care a intrat la pensie. Nu este pentru prima oară pe această funcție însă, el mai fiind în trecut arhitectul șef al Aradului pe o perioadă de 2 ani, după care, pe același post, la vecini, la Timișoara. Are, așadar, în total o experiență de 16 ani, despre care l-am invitat să ne vorbească într-un amplu interviu.

    După ce l-am rugat să realizeze o comparație între strategiile de valorificare a zonei istorice a Aradului și cea a Timișoarei, l-am invitat să ne concentrăm asupra analizării situației în care se poziționează acum Aradul, din punct de vedere urbanistic: planul de reabilitare a clădirilor istorice, calitatea deplasării în oraș (pistele de biciclete, traficul), modul în care se leagă cartierele de centru, prevenirea uniformizării noilor complexe rezidențiale ale orașului, elaborarea noului Plan Urbanistic Zonal, rolul Cetății Aradului în crearea unui nou „centru” și multe altele.

    – Nu este pentru prima oară când ați ocupat acest post la Arad. Ați mai fost între 2004 și 2006, cât domnul Drăgan era la CJA.

    – Da. Eu venisem pe un post vacant, pe un concurs, și am fost pentru prima oară în viața mea arhitectul șef al municipiului Arad.

    – Cât de diferită este legislația la ora actuală față de cum era atunci când ați început?

    – Au existat două momente de cumpănă în legislație, până în momentul ăsta, și de aceea parțial e diferită. Legile organice sunt aceleași, legea 50 și legea 350, una pentru construcții, una pentru amenajarea teritoriului. Dar modificările la ele au venit datorită tendinței pieței. De exemplu, un lucru foarte bun care s-a făcut la legea amenajării teritoriului, în 2008, s-au introdus etape oficiale și legale de consultare a populației atunci când se elaborează Planuri Urbanistice Zonale și de detaliu și, bineînțeles, și la Planul Urbanistic General. Asta înseamnă că ai deschis ușa nu numai către profesioniști, respectiv către investitori, ci și către cetățean, care poate să își spună opiniile, să aibă un dialog și pe parcursul dezvoltării planului urbanistic chiar să intervină. Asta e o mare schimbare. Iar la legea 50 încă mai există un balans între forțele care sunt coercitive și cele care sunt deschizătoare de inițiative. Se pare că acum se lucrează la un cod al urbanismului, care să pună toate legile astea. Ele au fost așezate o dată, în Ordonanța 100, emisă de Guvernul Cioloș, pe care toți profesioniștii din administrație o considerau foarte bună, dar pe care noul Guvern nu a validat-o. Acolo erau pentru prima dată inadvertențele dintre cele două legi definite la fel și impuse. Cam asta s-a întâmplat între 2004 și 2020.

    – Raportându-ne strict la clădirile istorice, din experiența pe care ați acumulat-o la Timișoara, cum vedeți modul în care se protejează sau se intervine asupra acestor clădiri acolo și cum vedeți situația la Arad?

    – E foarte interesant că în 2004 aflasem de programul de la Sibiu al GTZ-ului (Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică, n.red.). L-am cunoscut pe promotorul lui și într-o conferință am încercat să îl momesc să vină la Arad cu echipa, dar mi-a zis că nu pot veni fiindcă au stabilit deja un contract cu Timișoara. Eu eram atunci arhitectul șef al Aradului. Și atunci, Aradul a plecat pe un alt drum, s-a înscris într-un proiect Hist Urban, care în opinia mea a fost o alegere foarte bună și echipa din Arad, împreună cu vreo 12 orașe și alți factori de cercetare urbană, au alcătuit o bază de date despre clădirile istorice. Același lucru l-a făcut și GTZ la Timișoara. În momentul în care am ajuns acolo, ei erau deja implementați…

    – Vorbim de așa numita „radiografie”, ca să zic așa, acea listă cu situația tuturor clădirilor istorice din Arad…

    – Da. E un lucru pe care nu îl aveam până atunci. Pe vremea noastră, cartea tehnică a imobilului, care e de fapt istoria lui, de când se naște și, teoretic, până se încheie, era strict un document administrativ. A venit apoi acest proiect care a analizat calitatea fațadelor, calitatea materialelor, moduri de intervenție și așa mai departe și a generat o documentare la zi. Lucrul acesta l-au făcut ambele orașe, fiecare cu alt instrument. La Timișoara, ulterior s-a continuat pe o formulă de finanțare a unor intervenții, cu banca KFW, dar care nu a dat rezultate decât pe niște școli, adică pe clădiri publice. Când a fost vorba să dăm bani la cetățeni, adică la proprietari privați ai clădirilor istorice să intervină, caietul era făcut nemțește și nu presupunea nicio șansă de a face altfel treaba. Deși am făcut interviuri și am parcurs o grămadă de etape, niciun proprietar nu a făcut. Era dificil. Era nemțesc. Adică trebuia să spui exact câți bani câștigi ca să poată stabili cât ești ajutat, trebuia să îți asumi niște lucruri prin semnătură și să le duci la împlinire în contract. Și atunci, Guvernul German a retras finanțarea acolo și a trebuit să găsim alte surse. Acum, legiuitorul, după ce a permis finanțarea anvelopării blocurilor și nu intervenții asupra clădirilor istorice, a modificat legea în ultimii patru ani și poți interveni și asupra acestora cu bani publici.

    – În Timișoara, în ultimii patru ani, s-a făcut asta?

    – Da, dar nu avem rezultate finalizate. Sunt în diverse etape. Adică, noi am preluat procedura pe care am avut-o cu nemții, am modificat-o și adaptat-o, dar tot proiectul trebuie să-l facă proprietarii, pe banii lor. Apoi ei depun proiectul făcut de profesioniști, iar apoi administrația timișoreană oferă ajutorul respectiv. Din nefericire, n-am să vă dau un exemplu de la un capăt la altul. Erau câteva clădiri ale căror proiecte au fost analizate de comisie…

    – În Piața Unirii știu că sunt mai multe clădiri reabilitate. Nu știu pe ce bani.

    – Unele sunt făcute demonstrativ, pe banii GTZ. Ei aveau o sumă de bani și le-au făcut ca să arate cum se face. Altele sunt făcute pe o sponsorizare de la Fabrica de bere Timișoreana, ăsta a fost un program privat pe care l-am întâlnit când am ajuns acolo. Altele sunt tot pe bani privați… Casa Elefant, de exemplu, e făcută pe banii proprietarului. Și în Arad am văzut că există resursa asta (bani de la Primărie, n.red.) și, fiind pe lege, probabil că o să o constituim. Să vedem ce se poate face. Ceea ce are Aradul, indiscutabil, este un număr mult mai mare de clădiri reprezentative. Adică fațadele de pe Bulevard, plus alte case de pe străzi principale, sunt foarte valoroase. Așa că și aici trebuie găsită o resursă financiară echilibrată și să vedem cum putem să facem. Nu am foarte multe date încă.

    – Ați apucat să studiați locurile în care Primăria are proprietăți în clădiri istorice?

    – Încă nu, pentru că aici e o chestiune că la un moment dat a existat o discuție între Arad – Timișoara – Oradea, referitoare la intervenții pe clădiri istorice. Acum patru ani. Atunci eu eram la Timișoara și știu că a avut loc această întâlnire, nu am făcut parte din echipă, dar fiecare a pus instrumentele pe care le avea pe masă, s-a discutat și fiecare a rămas pe drumul lui și a mers mai departe, Oradea într-un fel, Aradul într-un fel, Timișoara într-un fel. De fiecare dată, se pune problema ca tot ce faci să fie eligibil. Toți banii pe care îi dai din bani publici să fie acoperiți în temei legal. Nu știu, în momentul de față va trebui să terminăm comisia asta, să analizăm ce propuneri avem, să discutăm la nivelul Consiliului Local…

    – Întrebam pentru că erau deja anunțate anul trecut peste 10 clădiri în care Primăria e proprietar…

    – Sunt. De aceea spun, că eu vin acum din urmă și încerc să prind unde suntem și să vedem ce pași facem.

    – Care ar fi pentru dumneavoastră principalii pași pe care ați dori să începeți să-i faceți acum, la următorul buget?

    – Ca să fiu sincer, partea istorică a unui oraș e esențială pentru coloana lui vertebrală. Pe istoria orașului cresc noile dezvoltări. Istoria Aradului e mai adâncă decât a Timișoarei. Timișoara a fost rasă și apoi reconstruită în ultimii 300 de ani. Aradul are urme urbane mai vechi. În condițiile astea trebuie văzut cât, cum și în ce condiții poți să ții în viață la nivelul calitativ al secolului 21 și să-l duci mai departe. Asta ar fi unul din subiecte care, ca profesionist, mă motivează. Apoi ar fi Cetatea Aradului, care e un subiect controversat, pe care l-am avut în discuție și acum 14 ani și care acum a reapărut în discuție. Acum felul în care s-a pus problema e la modul foarte serios și cred că e momentul să avem un răspuns. Când zic „momentul” mă refer la termenul acestui mandat de 4 ani. O să știm ce trebuie să facem cu cetatea, încotro ar trebui să mergem și ea va da naștere, la un moment dat, unui nou Arad, cu o Cetate care nu e un sistem militar de apărare a unui fost imperiu și nici o pușcărie, și nici unitate militară, ci un obiectiv socio-cultural și, dacă nu greșesc, sper să aibă o dimensiune la nivel național. Dacă la momentul nașterii sale avea o dimensiune teritorială majoră, acum sper să aibă dimensiune europeană. Asta ar fi gândirea, așteptările mele, direcția de mers. Și ar mai fi alte aspecte: primul e legat de mobilitate. Aradul se află la un nod important, la o poartă: intrarea în România. Țările nu vor dispărea, indiferent cum evoluează Europa. În condițiile astea, e un segment pe care orașul trebuie să îl aibă. Suntem la ușă. Intrați pe aici, plecați pe aici. În condițiile astea, conexiunea e foarte bună și e de lăudat că a reușit să se facă pe auto, va fi și pe linie de cale ferată, din câte știu magistrala e reabilitată pentru 160 km/h, gara e frumoasă… Nu a fost lăsată cum era în 2004, dacă e să compar. Atunci chiar le-am cerut să facem hârtii și să o punem pe lista monumentelor, deci a fost una din inițiativele mele, pentru că iubesc genul ăsta de obiect care a fost făcut să fie poarta orașului, la vremea la care trenul era principalul deschizător de drumuri. Prin acest proiect, eu zic că e onorabilă. Deci pe parte de mobilitate am o mică tresărire, mă gândesc dacă putem să navigăm public pe Mureș, dacă găsim o soluție să inundăm sistemul defensiv al cetății și să ne dăm cu bărcuța pe acolo, în weekend, și să devină o mare atracție. Și apa își are rolul ei, căci mereu l-a avut la Arad. Și mai e și aeroportul, care într-un fel sau altul e un vector ce nu trebuie pierdut, indiferent care va fi managementul lui, redirecționarea… au fost multe povești pe care le auzeam, acum urmează să le aflu pe bune. Deci conectivitatea e esențială. Al doilea aspect e locuirea. Aici, Aradul se aseamănă cu Timișoara. E un conglomerat de comunități, care atunci când se întâlnesc au probleme. Și s-au mai născut și comunități noi în acest timp, cartiere rezidențiale cu personalitatea lor. Asta se întâmplă peste tot. E o diferență între abordarea dintre Timișoara și Arad pentru generarea de domeniu public, dar în principiu calitatea locuirii face parte din motivul de a locui sau nu într-un oraș. Funcțiunea habitațională e esențială în urbanism. Fără ea, orice alte funcțiuni ai, de orice natură, orașul ăla e mort. Oamenii trebuie să se simtă bine în casa lor și când iese în spațiul public, al tuturor, trebuie să fie plin de energie și bucurie. Aici mai trebuie să lucrăm…

    – Care ar fi problemele aici?

    – O dată că e conectivitatea dintre structurile nou create și cele vechi. Domeniul public e locul în care ne întâlnim cu toții și ajungem de la fiecare la fiecare acasă. Ăsta trebuie să aibă o anumită coerență. Ce are Aradul valoros și, culmea, mai mult decât Timișoara, deși acela e mai mare, este rețeaua pistelor de biciclete. Pe toate străzile majore sunt piste. Ce nu am întâlnit sunt suficienți bicicliști.

    – Avem piste, dar sunt ele funcționale?

    – Acum noi vorbim de reglementări de transfer. În momentul în care tu ai o pistă de bicicletă și cineva îți încalcă dreptul, e pe codul rutier în zona contravențională. În condițiile astea, faptul că le ai e un temei. În urbanism există o componentă care se cheamă „fluxuri și suporți”. Dacă eu am suportul, pot genera fluxul. Dacă n-am suportul, degeaba am fluxul. Degeaba e la Timișoara o comunitate de 10.000 de bicicliști, cum e „Verde pentru biciclete”, dacă nu au pe unde să se dea. Ei vor fi fie parte din carosabil, deci se supun legislației rutiere, ceea ce nu e corect, fie vor invada trotuarele și vor face presiune asupra pietonilor, ceea ce iar nu e corect. Atunci trebuie să existe canalul lor. Trebuie să analizez și eu pistele din Arad. Mi-am adus bicicleta, voi merge pe ele să văd cum funcționează. La Timișoara am făcut asta. Fără experiență personală e greu să te pronunți. Acum sunt încă la etapa accesibilității auto, mă plimb prin oraș, vreau să văd cum merge, am văzut că e și undă verde. Mobilitatea individului e importantă. E și etapa de transport public care în Arad a fost reabilitată, dacă mai vin și tramvaie și autobuze electrice, suntem în secolul 21. Dar pistele de biciclete sunt un câștig, din punctul meu de vedere. Acum mai trebuie bicicliștii să meargă pe ele. Ei sunt o comunitate care aleg. Dacă sunt bine făcute, o să se dea pe ele, dacă nu, nu. Raportul ăsta între mașini și biciclete, trotinete, e un raport care îți dă contemporaneitatea orașului. Aradul nu e un oraș atât de mare încât să fie prohibitivă distanța.

    – Revenind la reabilitarea clădirilor istorice din oraș, am văzut că acum, ca primă măsură din partea Consiliului Local a fost interzicerea aparatelor de aer condiționat pe fațadă, așa cum scrie de ani de zile în regulamentul de urbanism al orașului. În regulamentul deja existent, mai există o sumedenie de interziceri, de exemplu, a geamurilor din termopan, a culorilor stridente etc. Credeți că se va continua pe aplicarea mai fermă a acestor restricții?

    – De fapt nu sunt restricționate. Ele încearcă să te direcționeze către intervențiile normale într-un țesut istoric. Adică, nu simt nevoia pe o casă care a fost gândită și a funcționat impecabil să pun aer condiționat și să îl închid cu plastic. Da, există soluții de închidere cu geam termopan, care e un geam cu conductivitate mică, dar în tâmplărie de lemn, identică cu cea dinainte. Există aceste soluții. E adevărat, costă mai mult…

    – Avem soluții pentru a remedia problemele deja comise?

    – Da, ele există. Acum va trebui să vedem în ce măsură mergem înapoi. Pentru că întotdeauna reglementările vin în urma unor acțiuni. Omul nu e o ființă care așteaptă ordine, ci o ființă cu inițiativă, iar comunitatea, prin reglementări, îl direcționează. Da, aerul condiționat a fost un necesar, dar există soluții. Se pot pune în curțile interioare, se pot pune mascat… dar asta trebuie analizat bine, deoarece clădirile istorice au o altfel de permeabilitate a aerului și să nu te trezești cu alte probleme. Plus că cercevelele vechi au o circulație a aerului mult mai bună decât cele care conțin termopane, care sunt aproape etanș. Și în condițiile astea, dacă faci o socoteală, s-ar putea să nu ai nevoie tot timpul de instalațiile astea. Dar pe fațadă, 100% trebuie înlăturate. Și mai sunt măsuri din acestea. Adică, PUZ zona centrală, pe care am început să-l analizez, e făcut temeinic, de niște oameni care țin la patrimoniul orașului și dacă cei care locuiesc în aceste clădiri de patrimoniu înțeleg că au și ei un rol, nu doar de a fi proprietari, ci și de a reprezenta orașul, o să ajungem la o înțelegere. Vor fi și mijloace coercitive, dar vor fi și mijloace de ajutor. Acuma asta e, prima e coercitivă…

    – Cum vedeți dezvoltarea per ansamblu a Aradului, din punct de vedere urbanistic?

    – Una dintre principalele probleme în orașele mari ale României este dezvoltarea prin densificare și pe verticală. Ce mă bucură pe mine e că Aradul nu și-a dezechilibrat zonele, deocamdată. Dar densificarea va fi necesară, pentru că un oraș care nu are densitate, nu poate să susțină celelalte funcții urbane. Adică, nu pot avea transport public care merge gol într-un cartier de tip sat, unde urcă 2 oameni pe oră în tramvai. Îmi trebuie școli, spitale, tot felul de funcțiuni urbane, care la rândul lor au un areal în care trebuie să te miști în 15 minute pe jos, până la punctul respectiv. Și atunci din rapoartele astea, există o anumită densitate optimală. Pe punctele astea trebuie să lucrăm. Avem un câștigător asupra licitației pentru noul PUG (Plan Urbanistic General, n.red.), mă aștept ca în următorii 3 ani lucrurile astea să fie și dezbătute public și să vedem care e un maxim de intervenție asupra orașului și ce potențial are el de a oferi toate serviciile astea. Ăsta e una dintre lucrurile care mă bucură. Când eram aici în 2004 era un contract în derulare, ne-am străduit, ne-am întâlnit, îmi amintesc că proiectantul a pus planșele pe jos și întregul colectiv administrativ i-a făcut observații, pentru că oamenii ăștia cunosc foarte bine orașul. Și îi tot spuneau „vezi că aici n-ai pus aia!”, pe la ora patru doamna aia nu știa cum să fugă și noi încă îi mai dădeam. Dar așa mi se pare normal. Ăsta e unul dintre rolurile administrației, să așeze pe masă către elaboratorul PUG-ului toate cunoștințele și doleanțele. Iar latura cealaltă, de care spuneam la început și care există, e foarte importantă. PUG-ul ăsta va fi supus dezbaterii publice în diverse etape, conform legii și oamenii vor veni și vor vedea. Am făcut chestia asta la Timișoara și știu cum e… și e spectacol! Vin oamenii în cartier, văd ce se propune pentru următorii 10 ani, își spun păsurile, proiectantul le potrivește și la un moment dat o să avem o soluție despre care, teoretic, toată lumea știe. Ăsta e unul dintre scopurile majore ale unui arhitect-șef, să aibă un instrument care să reflecte prezentul și să vadă bine în viitor. Dacă îl are, și actul administrativ va fi de calitate.

    – Apropo de reacția publică. La Timișoara s-a luat acea măsură pentru turiști foarte binevenită, dar pentru locuitori poate complicată, transformarea acelor străzi în pietonale, în tot arealul central, pe axa Piața Operei, Piața Libertății și Piața Unirii. Cum s-a realizat trecerea?

    – E o istorie. Eu am prins-o în faza de proiect, care a evoluat de la o sumă de 2 milioane de euro la peste 12, pe șase ani, până când a început să se producă. Ideea era următoarea: într-un oraș radial concentric, ceea ce în momentul de față nu e valabil pentru Arad, toată lumea vrea în centru. Și atunci, ca să aduci toată lumea în centru, când tu ai acolo 2000 de mașini pe străzi, e foarte greu să faci echilibru. Decizia a fost luată și prin câteva experiențe foarte faine. De exemplu, era o zi, sau un weekend, în care strada cea mai lungă din cetate era pietonală. Și veneau cu trăsuri de epocă, cu o grămadă de activități, iar oamenii descopereau zona. Și astea au fost chestii făcute de ani și ani de zile. Într-adevăr, decizia de a scoate 2000 de mașini de pe străzile cetății a fost oarecum traumatică pentru cei care locuiesc. Scopul nu e să elimini locuirea în zona istorică, ea trebuie să rămână. Dar se pare că s-a găsit un echilibru între cei care pot ajunge cu mașina, cei care găsesc locuri de parcare și ceilalți, care veneau cu mașina în centru. Eh, nu mai vin cu mașina în centru… mai construim niște parcări. Dar Aradul are această axialitate unică în România, de bună calitate, și va avea, dacă toate astrele se potrivesc, și o zonă de tip centru în cetate.

    – Deci nu s-ar lua în calcul transformarea în zonă pietonală a Bulevardului Revoluției, de exemplu?

    – Se poate restricționa, dar nu se poate aplica metoda Timișoara. De ce? Un operator liniar presupune transfer. Dacă eu fac o adevărată promenadă și analizez toate situațiile astea, pornind de La Rambla (Barcelona) și ajung la Champs-Élysées (Paris), îmi dau seama că trebuie să fie mixt. Adică până și La Rambla trece mașina paralel. Are o zonă în mijloc pietonală. Ceea ce putem face, dar trebuie să vedem dacă e cazul, să regândim ca un pietonal zona aia frumoasă dintre arbori, în locul parcărilor de mașini, dar nu în momentul ăsta. Aici intră și un fenomen global asupra căruia avem mari semne de întrebare și care se cheamă turismul. Asta a fost vectorul ultimilor 10, poate 20 de ani. Toată lumea s-a pregătit pentru turism, toată lumea și-a aranjat clădirile, și-a aranjat restaurantele, spațiile publice, astfel încât oamenii să meargă acolo, să se simtă bine și să cheltuie bani. Era o luptă, cum să îi atragi, cu evenimente, cu altceva, dar scenografia era bine pregătită. Eh, trăim vremuri ale căror viitor nu îl înțelegem. În condițiile astea, dacă pregătim scenografia în sensul reprezentativității acestei axe și îi asigurăm spații publice, ea are de unde, nu trebuie să eliminăm mașinile. Dar probabil că cetatea nu va fi gândită pentru a trece cu mașina prin ea. Însă ce e important de știut, în opinia mea, e că Aradul are o frumusețe pe care o regăsești în locuri diverse. Au fost tare grijulii cu ei însuși și vezi case de-a lungul istoriei, chiar și case mici, îngrijite. Chiar și căsuțe cu un parter și o mansardă, dar cu o foarte bună calitate. Asta înseamnă că oamenii ăia când și-au construit casa doreau să spună ceva celorlalți trecători, că au personalitatea lor. Împotriva acestui conformism va trebui să fiu cumva atent, să nu lăsăm doar la cheremul unui dezvoltator să facă cartiere repetitive, în care te simți ca într-un apartament, dar stai la casă. Dar nu e o tendință mare asta. Ceea ce e interesant în Arad e spontaneitatea unor așezări și comunități. Ăsta e un lucru pe care de obicei ONG-urile le analizează și abia aștept să mă întâlnesc cu cineva interesat în sensul ăsta. Aș mai spune un lucru, pe care puțini îl știu. Când am fost la Arad pentru prima oară arhitect-șef, s-a constituit Asociația Pro Urbe, iar regretatul Buda Bujor mi-a spus: „tu nu o să fii membru în această asociație”. Dar trebuie să recunosc că oamenii care făceau parte din ea erau esențiali pentru Arad. Și mi-a spus: „noi am făcut această asociație, ca să avem grijă ca nu cumva să îți bați joc de orașul nostru!”. Mă rog, asta informal, dar atât de frumos a spus-o încât am spus „ok, mă bucur. Și, din punctul meu de vedere, o dată pe lună ușa e deschisă pentru dialog și pentru orice problemă sesizați că trebuie dusă în altă parte…”. Am înțeles că pentru o perioadă această asociație a fost și parteneră cu administrația locală pe anumite proiecte, ceea ce e foarte bine! La Timișoara nu am avut așa ceva. Eu am apreciat mereu când am primit aici câte o poză cu vreo vegetație pe o anumită clădire și repede căutam să aflu unde e. Asta a fost o treabă care atunci mi-a dat dimensiunea valorii societății arădene. Adică, puteau să nu facă asta. Dar consistența celor care erau în asociație la momentul în care ea a fost constituită m-a făcut să cred că merită 100% tot efortul meu profesional orașul. Și pe aceeași premisă m-am întors. Nu am venit aici că nu am ce face în Timișoara, ci am venit pentru că acum am ce face în Arad și simt că sunt pregătit. Pe atunci eram suficient de verde ca să am entuziasm mult, acum am și un anumit bagaj de cunoștințe.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Interesant interviul mai ales că locuiesc intr-un imobil vechi în care cu toate că deține și primăria câteva locuințe, a refuzat implicarea financiară în reabilitarea fațadei dar neuitînd sa mărească impozitele prin penalizări excesive pt. proprietari, dubla masura.
      De gargara suntem sătui mai ales că e acelasi partid la primărie.
      Sper ca noul aarhitect sa vina cu idei noi.

      +2 voturi
      +1
      -1
    2. Raspunsuri largi, evita elegant punctualitatea subiectului si vad o “frica” de responsabilitati care împiedica raspunsurile directe . Asta inseamna ca ne asteapta in 4 ani de asteptat niste solutii directe si ferme. Un om care a venit aici cu “dedicatie” situat pe un post tot cu “dedicatie” . Nu va imbatati cu apa rece, asociatiile de locatari,fatade frumoase , sau piste de biciclete. Nimic dintre toate acestea nu sunt treaba lui.

      +3 voturi
      +1
      -1
    3. A plecat o nulitate și a venit o alta.
      .
      Nu sunt urbanist, arhitect, sau ing.dr în drumuri și poduri. Însă, am avut posibilitatea să locuiesc (deci nu în vizită turistică) în localități din țări care au grije de moștenirea arhitecturală, cu bune și cu rele. Curios cum sunt din fire, am accesat documentele administrațiilor locale și am citit. Plimbându-mă prin oraș la pas am admirat cât de bine au reușit să implementeze viziunea de pe hârtie în realitate. Cât despre MOBILITATE să nu mai vorbim. Sunt la ani lumină și poți de la an la an observa cum totul devine și mai performant. Și la ei există birocrație. Dar profesioniștii nu dau interviuri despre acest detaliu, adică cel birocratic și legislativ. Au echipe profesioniste (nu o masă de lingăi de partid și alți PILOȘI), care fiecare pe segmentul ei își fac treaba în așa fel încât VIZIUNEA să fie reespectată, fără să creeze conflicte de ordin birocratic și legislativ.
      .
      Ce ne spune de fapt dl arhitect șef al orașului? O grămadă mare de „bullshit”. Pe mine cetățeanu, nu mă interesează explicații tehnice despre axe arhitecturale, prioritizări alandala, teorii și o paralelă a legislație din trecut vizavi de cea actuală. Tot pe mine cetățeanul biciclist, nu mă interesează absolut de loc dacă dl arhitect șef știe să meargă pe bicicletă. (apropo dl. arhitect șăf, atenție cum vă dați pe pistele de bicilete din Arad, că s-ar putea să lăsați postul vacant … abrupt și definitiv)
      .
      Să mă mențin în tema „datului cu bițigla”, o integrare în conceptul de Mobilitate Urbană 2020. M-am dat cu bițigla prin două orașe de referință, zi de zi, luni de zile. Orașe ce sunt pe primul loc în integrarea bițiglei în posibilitățile de transport al orașelor respective. Nu de ieri, ci de zeci și zeci de ani. Nici o secundă nu m-am simțit în pericol să fiu accidentat de traficul auto. Am mers pe UNDĂ VERDE într-un trafic de capitală și am parcurs mulți kilometrii „cot la cot” cu copii și tineri ce se întorceau de la școală … NEÂNSOȚIȚI. Prin centrul istoric am pedalat alături de mămici tinere cu 2-3 copii de grădiniță, pe biciclete cu platformă. Ași putea să scriu încă mult și bine despre aceste experiențe. Dar mă opresc aici, fiindcă am tot scris și discutat acest subiect de mai bine de 10 ani. Și de geaba!!! Nimeni în primărie nu au urechi pentru așa ceva.
      .
      Întrebare? De ce dl arhitect șăf vrea să pedaleze pe pistele unui oraș în care doar inconștienții se dau pe pistele incluse în traficul urban al orașului. (le exclud pe cele de pe Mal) De ce dl. arhitect nu se duce să vadă ce au făcut cei mai buni din LUME și cum la naiba au reușit să construiască AUTOSTRĂZI pentru traficul velo din suburbii spre centrul unei capitale? Ce drak să vezi la pistele din Arad, care nu au produs decât extra-șpagă în buzunarele Paranoidului și partenerei lui de hoții. Mereți dl arhitect șăf la cei mai buni din lume și dați doar „copy-paste” … că atâta ar trebui să știți. Vedeți unde sunt azi și ce planuri au pentru viitor. Doar dacă asimilați și implementați 10% din ce au cei mai buni din lume acum, în următorii 4 ani bugetari, mulți dintre arădeni vor lăsa acasă mașinile și nu mai avem nevoie de parcări în centrul orașului, ce să mai vorbim de parcările subterane planificate de Paranoid.

      +5 voturi
      +1
      -1
    4. in japonia se circula cu bicicleta pe trotuar , dar are prioritate pietonul si nu sunt marcate ca sa fie exclusive. a circula pe benzile exclusive( pe trotuar sau pe sosea) este o tampenie. pentru vitezomani se poate face un velodrom ). Inchiderea bulevardului este posibila dar trebuie a se face o inchidere a cercului exterior a centrului( banu maracine,lacului, lipovei, preparandiei, …..) de la podul Traian la podul Timisoarei pe langa apa ca la Paris, Seghed, Budapesta , londra, etc….Dinspre cerc se va putea inainta spre centru , dar fara a traversa la bulevard. la cetate se poate face o sosea exterioara pe malul apei , care sa inchida cercul exterior al Centrului intre cele doua poduri si care sa poata fi integrata intr-un circuit de tip raliu( nu pe blevard ca acuma.) mai sunt si alte variante dar……

      +2 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    1 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.