Nu întâmplător am presupus la finalul anului trecut că „Nosferatu” ar schimba ierarhia în TOP 25 FILME 2024. Regizorul Robert Eggers mi-a captat atenția definitiv și irevocabil în 2020 cu „The Lighthouse”, o reală capodoperă, deși oarecum scăpată de „radarul” criticilor cu notorietate, într-un mod inexplicabil. Nu m-am înșelat în privința noului său film, dar văzându-l, în sfârșit, nu îl pot plasa mai sus de locul 7, probabil pentru că nu sunt un mare avid al filmelor horror cu sperieturi strategice și monstruozități exagerate doar de dragul șocului comercializabil. Trebuie să admit, însă, că un remake despre al doilea cel mai important vampir din istoria imaginară a vampirilor (copia vampirului transilvan primordial, de fapt, dar cu alt nume) nu putea să nu exploreze noroiosul teritoriu hollywoodian ocult-sinistru bătătorit deja de nenumărate ori, dar care atrage mereu, fără greș, suflete pierdute și curioase în bezna cinematografului.

Robert Eggers are acum atenția cuvenită cu acest blockbuster R rated (nerecomandat minorilor), fiind luat sub aripa maiestuoasă a gigantului studio de film care și-a câștigat reputația, în secolul trecut, tocmai cu filme mai mult sau mai puțin de groază, cu monștri emblematici: Universal Pictures (prin filiala Focus Features).

Foto: Fangoria

Ce-i al lor, e al lor, iar ce-i al lui, e al lui. Regizorul până nu demult seminecunoscut se ridică impecabil la nivelul așteptărilor, producând o nouă iterație a clasicului „Nosferatu” în care nu vei găsi – aproape – niciun element nelalocul lui, începând cu decorul, costumele și machiajul, trecând peste sunetul adecvat-intrigant și cromatica sumbră, până la distribuția excelentă.

Aproape… tocmai cu excepția figurii principale, vampirul Nosferatu în carne și oase putrezite, o pocitanie impunătoare, voit repulsivă, care nu mai are nimic în comun cu variantele bineștiute ale personajului, fiind mai degrabă o corcitură funestă a dihaniilor diabolice în accepțiunea contemporană, cu o greu mascabilă similitudine cu Ivan cel Groaznic din capodopera cinematografiei universale (și, totodată, a cinematografiei propagandiste) a lui Eisenstein din 1944. Fără barbă largă și păr proeminent, ce-i drept, dar cu o mustață dominant-amenințătoare.

Da: Dracula cu mustață.

… și nu, nu este o confuzie (cei cu o minimă cultură generală știu asta), Nosferatu este varianta fără copyright a romanului arhicunoscut al lui Bram Stoker, creată în prima și – până în ziua de azi – cea mai reprezentativă adaptare cinematografică, capodopera mută „Nosferatu, eine Symphonie des Grauens” (1922) a eruditului F.W. Murnau. Mult mai reprezentativă decât adaptarea interesantă, dar copilăroasă a marelui Francis Ford Coppola în „Bram Stoker’s Dracula” (1992) și, pe muchie de cuțit, chiar mai reprezentativă decât clasicul „Dracula” de Tod Browning din anul 1931, cu celebrul bănățean mutat în America, Béla Lugosi.

Actuala și abominabila schimbare la față a personajului fantastico-mistic, în interpretarea irecogniscibilă a suedezului Bill Skarsgård, este, totuși, spre binele producției din anumite puncte de vedere. Este anevoioasă spre imposibilă – deci nici nu merita încercată – surclasarea perfecțiunii istorice născocite de marele Murnau și de excentricul method actor Max Schreck, care a fost, oricum, reprodusă deja pe marele ecran într-o viziune visceral-stângaci-hipnotică de către un alt neamț straniu-romantic, Werner Herzog („Nosferatu the Vampyre”; 1979, cu inconfundabilul Klaus Kinski), dar și de către E. Elias Merhige în mai puțin cunoscuta peliculă despre producerea filmului lui F.W. Murnau, „Shadow of the Vampire” (2000), în care rolul lui Max Schreck / Nosferatu a fost exemplar redat de Willem Dafoe, actor care, de altfel, revine în poveste și acum, în filmul lui Robert Eggers, dar de data aceasta într-un alt rol, al profesorului Albin Eberhart von Franz.

La alura de Ivan cel deosebit de Groaznic se mai adaugă și caraghioasa și obsesiva gafă occidentală de a confunda accentul românesc cu accentul rusesc, dar cu vocea macabră a Contelui Orlok / Nosferatu, accentuată de exerciții respiratorii de Darth Vader, conturarea personajului principal nu este neapărat deranjantă, în ciuda clișeelor redundante.

Și tot în zona clișeică, adică în Transilvania profund rămasă-n urma civilizației europene, bineînțeles, dăm de personagii rupte din „Haiducii lui Şaptecai” (ori din „Aferim!”-ul lui Radu Jude, că acesta din urmă a ajuns și în atenția americanilor) care înjură perfect românește și sunt încojurați, așa cum ne așteptam fără urmă de iluzie, de o gloată de copii săraci și muzicanți țigani veseli, dintre care iese în evidență, preț de câteva secunde, și un dansator de cazacioc (dans ruso-ucrainean, dar ce contează? Transilvania, Ucraina, Rusia, tot acolo e!). Toți aceștia, noaptea, devin – firește – practicanții unui ritual ocult, în încercarea tradițională de a-l ține departe pe Necuratul absolut.

Dincolo de un zâmbet superior, nu avem însă motive să discredităm filmul pentru aceste scăpări sau șablonizări perpetuate, deoarece, tot spre binele producției, filmul urmărește povestea „originală” a lui Nosferatu cu o sfințenie neortodoxă, doar cu mici libertăți creative, mai degrabă logice decât ilogice (în măsura logicii posibile într-o fantezie).

Foto: IMDb

În ceea ce privește tonalitatea gotică, filmul lui Eggers pare a fi o variantă prelucrată (din punct de vedere tehnic: îmbunătățită), actualizată și horrorificată a adaptării lui Herzog („Nosferatu the Vampyre”), cu accente puternice provenite din stilul caracteristic și obsesiile lui Eggers pe ambianța misticist-mitologică, combinată cu un pseudorealism răscolitor-existențialist marcat de ciumă.

Dacă toate descrierile de mai sus v-au stricat pofta de popcorn-horror (căci n-ai cum să cataloghezi altfel acest film), aș vrea să ameliorez măcar concluzia: filmul excelează, cu toate acestea, în tot ce și-a propus și în tot ce s-a încumetat, creează o atmosferă mirobolant-abjectă de 1830 cu tot ce include această perioadă tranzițional-tulburată, atinge într-un mod neagasant o succesiune de puncte culminante care subliniază teroarea și tragedia până la o limită decentă a demenței, iar actorii (Lily-Rose Depp, Simon McBurney, Willem Dafoe, Nicholas Hoult, Aaron Taylor-Johnson, Bill Skarsgård și Emma Corrin – în ordinea în care consider că ies în evidență) fac o treabă splendidă în desăvârșirea acestui basm contemporan, adică un spectacol audiovizual.

Foto: Collider

Este departe de a fi cea mai bună lucrare a lui Eggers, dar este adaptarea cinematografică care i se potrivește și pe care, la ora actuală, niciun alt regizor nu ar fi făcut-o mai bine.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă