Nu trebuie să căutăm rațiuni pozitive unei realități care numai pozitivă nu e. Criza pandemiei a căzut – fără veste – peste noi toți, scoțându-ne din circuitul preocupărilor noastre și forțându-ne să ne adaptăm la ritmuri pe care cu greu le-am fi imaginat înainte. Cu toții ne dorim ca “starea de urgență” să se încheie cât mai repede și să revenim la (o) normalitate (care, acum, e intens colorată de speranțele noastre). Pe de altă parte, dacă tot ne e dată această încercare, se cuvine să vedem cum putem folosi cel mai bine acest timp al carantinei.

Cuvântul “criză” vine de la grecescul “krisis”, care trimite la verbul “krinein”, ce înseamnă a deosebi, a distinge și – accentuând – a decide sau a judeca (iar din radicalul lui indo-european avem, în latină, verbul “cerno”- “cernere”, pe care îl regăsim în discernământ). La aceasta ne solicită o perioadă de criză: la judecată (de sine) și la discernământ (adică la un exercițiu al clarității privirii care să devină capabilă a sesiza nu doar culorile, ci și nuanțele realului).

Venită pe neașteptate, criza aceasta ne-a obligat să punem în paranteză o mulțime de lucruri care făceau parte din firescul vieții noastre de fiecare zi, să ne retragem în spațiul privat și să stăm – poate mai mult ca oricând – față în față cu noi înșine. Pentru mulți dintre noi, această întoarcere în/la sine a reprezentat, timp îndelungat, o promisiune. “‘Odată’, când lucrurile se vor fi așezat, voi avea timp și pentru mine. Dar nu acum. Acum nu am timp. Sunt prea multe de făcut și greutățile vieții trec – pe nesimțite – dintr-o zi în alta. Acum fac ‘ceea ce trebuie să fac’. ‘Când voi avea timp’, mă voi ocupa și de ceea ce s-a adunat în mine.” Cine știe, poate că nimeni nu refuză, frontal, întâlnirea cu sine însuși, dar mai toți suntem tentați a o amâna.

În mod normal, cu toții “suntem prinși” în activitățile noastre curente. “Avem ceva de făcut” în fiecare ceas, ne mișcăm – mai mereu – pe un orar predeterminat și “nu mai apucăm” să ne ocupăm și de lucrurile cu adevărat importante. Asta, mai înainte de toate, din cauza faptului că bruiajul permanent al grijilor de fiecare zi nu ne îngăduie acea disponibilitate lăuntrică în care să ne întoarcem în noi înșine. Mai mult sau mai puțin, viața noastră cotidiană e un circuit al amânării în care alergăm în continuu și facem “tot ceea ce trebuie”, mai puțin faptul de a sta, cu noi înșine și cu cei care chiar contează pentru noi. Nu ne dăm seama de aceasta decât într-un târziu, când oamenii apropiați se duc în tăcere și realizăm, dintr-o dată, câte ar (mai) fi fost de spus.

O ştim prea bine: omul e o fiinţă socială şi locul lui e printre semenii săi. Nu ne cunoaştem disecându-ne gândurile, ci împărtăşindu-le cu ceilalţi. Cu cât privim mai adânc în aproapele nostru, cu atât vedem mai clar în noi înşine. La ce ne-ar putea folosi această singurătate impusă decât la a măcina în gol spaimele ce ne asaltează? Ce-am putea face atunci când mediul cel mai familiar, casa noastră, devine insula pustie în care suntem izolaţi de semenii noştri? Un lucru foarte important: să coborâm în noi înşine şi să punem în ordine ceea ce timpul a adunat înlăuntrul nostru. Ceea ce s-a sedimentat – de-a lungul anilor – în noi înşine ţine de mai multe paliere ale importanţei şi ale semnificaţiei. A le amesteca revine, adesea, la a cădea în neajutorarea descumpănirii. A le dispune pe fiecare la nivelul ei înseamnă, dimpotrivă, a ne regăsi rostul şi a ne deschide, mai curaţi, către “altfel”-ul zilei de mâine.

Ştiu că nu e un lucru uşor; căci trebuie să înfruntăm nu doar propriul nostru labirint (în care deopotrivă uitarea şi repovestirea au închis sau au deschis culoare neprevăzute), ci şi pulberea zădărniciei ce s-a aşternut peste atâtea şi atâtea fapte şi chipuri. Cu toţii avem tentaţia de a fugi de o asemenea exigenţă. În definitiv, la ce-i foloseşte prezentului tulburarea trecutului? Dar oare, n-ar fi mai bine să ne întrebăm: amintirile noastre, impresiile şi gândurile la ce ne sunt de folos dacă nu le adunăm într-o ordine cu sens? Doar din perspectiva sensului, înţeles şi asumat, ele pot lumina experienţa noastră – trecută, prezentă şi viitoare – dezvăluindu-i contururi ce ne scapă în fuga preocupărilor comune. Ordinea lăuntrică ne centrează, dă o formă şi un rost informului nostru cotidian, căci ştim nu doar “ce” e de făcut, ci şi “pentru ce” ne cheltuim viaţa.

Şi mai e ceva: e important ca – măcar de câteva ori în viaţă – să fim capabili a suplini structura exterioară a timpului (programul de muncă, întâlnirile, călătoriile etc.) cu o ordine pe care ne-o dăm noi înşine. Acum suntem în situaţia de a ne da chiar noi măsura, acolo unde ne-o fixăm în deplină libertate. De aceea e important să nu ne abandonăm informului aşteptării, ci să ne organizăm timpul, spaţiul şi viaţa ca şi cum ceea ce facem acum ar fi lucrul cel mai important din lume. Pe cât de adevărat e faptul că (prea) adesea “ne pierdem” în “obligaţiile” de zi cu zi, pe-atât e şi acela că – în acest timp – avem şansa de-a ne ajunge din urmă pe noi înşine. Şi – poate – de-a ne regăsi.

În ciuda claustrării în case, cei mai mulţi dintre noi nu sunt singuri, ci alături de cei apropiaţi. De prea multe ori ni se întâmplă să-i vedem pe aceştia (părinţi, soţi, soţii, copii, nepoţi) doar “în fugă”, dimineaţa şi seara, înaintea sau la capătul “programului” de lucru. De astă dată, avem timp şi pentru ei, şi pentru noi; avem şansa şi bucuria de a fi împreună. Şi de a împărtăşi cu adevărat acele lucruri simple care dau coerenţă vieţii, începând cu afecţiunea care – uneori – nu poate fi nici exprimată, nici reprimată. Făcând împreună treburile casnice, ajutându-ne unii pe alţii (la gătit, la spălatul vaselor, la curăţenia din casă şi la câte şi mai câte), repetăm gesturi care – vreme de milenii – au trecut în tăcere de la mamă la fiică şi de la tată la fiu; gesturi pe care s-a bazat stabilitatea civilizaţiilor. Şi apoi, într-o familie sunt atâtea de povestit! Istoria mare se deschide ea însăşi din istoria mică, a celor de leagă numele şi iubirea. Legătura cu cei dragi este podul pe care vom trece de această încercare.

Graţie mijloacelor tehnice, în prezent putem păstra legătura cu mulţi dintre prietenii noştri. În relaţia cu ei, dată fiind absenţa prezenţei nemijlocite (cu tot cu felul de a fi, mereu actualizat, al omului, cu gestica şi mimica lui), cuvântul rostit (sau scris) dobândeşte o importanţă mult mai mare. În aceste zile se vădeşte clar cine are de spus ceva şi cine vorbeşte doar pentru a alunga tăcerea cu un zgomot. În recluziune cuvintele devin mai grele şi mesajul lor mai important.

Poate de aceea nu e zadarnic să ne întoarcem şi asupra acelor cuvinte care – graţie desfăşurării culturii universale – s-au înscris în istoria noastră (desigur, în cea mare, dar – adesea nici nu bănuim cât de mult – şi în cea individuală). A citi în linişte, sub lumina blândă a primăverii, poate fi un rar privilegiu. Cui are disponibilitatea de-a se adânci într-o carte îi e dat a descoperi, mai întâi şi mai întâi, că nu e singur; că de mii de ani oamenii se tem şi speră, se bucură şi cheamă, iubesc şi urăsc. Că – fără a o şti – suntem mai apropiaţi de semeni ai noştri care au trăit cu sute (ori chiar mii) de ani în urmă decât de mulţi dintre cei cu care ni se încrucişează paşii pe stradă sau la muncă. Şi mai ales că, uneori, cuvintele altora pot lumina în noi înşine ceva pe care noi nu suntem în stare să-l numim. Credinciosul poate zăbovi, în acest timp, mai pe îndelete asupra unui pasaj din Biblie. Cei ce vor să-şi ducă mai departe proiectele pot alterna lectura ştiinţifică aplicată cu cea literară. Şi niciunuia dintre noi nu i-ar fi de prisos cuvântul originar al poeziei.

Şi mediile on-line (pe care le criticăm adesea, tocmai pentru că depindem atât de mult de ele) ne pot fi de folos: putem face în acest timp o istorie a artelor plastice (cu călătorii virtuale în marile muzee ale lumii), o istorie a muzicii, sau a unor părţi ale ei (cu audiţii din concerte), putem asculta conferinţe, dezbateri sau prezentări pe orice temă ne interesează (şi în orice limbă ştim sau sau suntem pe cale de a învăţa). Sau, evident, ne putem uita la filme – şi, mai ales, nu la cele dinaintea somnului, ci la cele care ne solicită atenţia. Graţie tehnicii, lucrurile acestea nu sunt închise în “instituţii” cu aer de depozit mucegăit, ci se află la dispoziţia noastră, a tuturor. Întorcându-ne către ele avem şansa de-a ne descoperi ceva pe care interesele ce ne guvernează viaţa obişnuită ni-l ascund mai tot timpul: propria umanitate.

Căci – cine ştie? – poate tocmai aceasta e menirea acestei încercări (de care, deocamdată, cunoaşterea noastră nu e în stare a da seama): de-a întoarce în noi înşine pentru ca, atunci când vom reveni la firescul vieţii, să ne deschidem mai adevărat către prezenţa celorlaţi şi către miracolul fiecărei zile.

Mihai Maci
Profesor universitar, analist și critic