Mi-a dat break la cuvinte. Lacrimi, dureri de cap și un weekend tare în… tenis

    de Lucian Dănilă | 15 iulie 2019, 1:54 PM | Opinii | Recomandările editorilor

    0

    Două zile am tăcut, dar nu pentru că așa am vrut ci pentru că ceea ce am trăit m-a lăsat pur și simplu fără cuvinte. M-am trezit într-o incapacitate de a tasta și de a așterne în cuvinte ceea ce am simțit, ceea ce am trăit.

    A fost un weekend tare în tenis, a fost un weekend care a fost deja gravat în istoria Wimbledonului, dar și în istoria românilor. Sunt cam șase ani de când sunt un fan necondiționat al Simonei Halep. Nu doar pentru că este româncă ci tocmai pentru faptul că parcă nu ar fi. Are fata asta o capacitate de luptă, o putere de a se reinventa care parcă nu are nimic în comun cu gena noastră de români.

    Totodată, sunt cam 16 ani de când am fost fermecat de stilul, de valoarea, de frumusețea jocului lui Roger Federer. Ce au în comun Simona și Roger? Dincolo de faptul că ambii își câștigă existența jucând tenis, ambii au jucat în acest weekend în finala de la Wimbledon. Cumva, totuși, îi văd diferiți și îi simt diferit…

    La meciurile importante ale Simonei, cele de Grand Slam, nu mă uit niciodată singur. Pe Simona nu o simt cum ar fi a mea, ci o simt a noastră, a românilor. De aceea, de ani de zile mă uit alături de prieteni care ar fi ei, dar obligatoriu, alături de Alin, Alin Olteanu, prietenul și colegul meu. Fiecare dintre noi își păstrează scaunul, bea aceeași băutură, sparge aceleași semințe și fumează aceleași țigări de la început și până la finalul turneului. Deși nu suntem superstițioși din fire, uite că Simona ne-a făcut să devenim… Cu Roger Federer este altfel. La meciurile lui mă uit de obicei singur, îmi rod unghiile, mă bucur sau sufăr deopotrivă și savurez fiecare as, fiecare backhand în lung de linie, fiecare ramă sau forehand în cross, pentru că nu știu și nici el nu știe cât timp mă mai pot bucura de un astfel de privilegiu. Spre deosebire de Simona, pe Roger nu îl simt al nostru ci mai degrabă al meu, de aceea mă uit singur la meciurile lui.

    Sâmbătă, de pe la ora 2 (PM, evident), m-a luat cu noduri în stomac. Țigările parcă erau sudate, semințele se spărgeau una câte una și minutele treceau parcă mai încet ca niciodată tocmai ca să ridice suspansul. La ora 16 o vedem pe Simona pe holurile de la All England Club, cu câțiva metri în fața Serenei. Diferența dintre ele era uriașă. A noastră voia să facă istorie pe iarba de la Wimbledon, dar lupta chiar cu istoria. Serena a câștigat de 7 ori Wimbledonul și a pierdut alte trei finale. Un deceniu, zece ani de finale. Simona avea o zi, iar aceea trebuia să fie ziua ei, ziua ei în care dă de pământ cu istoria și își trece numele pe pereții acelui club, iar apoi să plece cu insigna și farfuria acasă. La tragerea la sorți de la startul partidei eram la fel de înspăimântat. Simona arăta, fizic, ca o fetiță de clasa a 4-a în fața uneia care urma să dea BAC-ul. Iar când a început efectiv lupta, a fost măcel. Simona avea în doar 11 minute un avantaj de 4-0. Părea ireal, dar chiar și așa emoțiile erau încă imense. Serena a început apoi să joace ceva mai bine, dar Simona mereu găsea răspunsul. Mă enerva gândul că în tenis dacă câștigi primul set nu are o prea mare importanță. Chiar dacă era 6-0, tot mai erau de jucat două seturi și perspectiva asta mă speria. Serena și-a ridicat puțin nivelul jocului, dar Simona era peste tot. Odată cu break-ul de la 3-2 deja îmi mirosea a victorie. Apoi s-a făcut 4-2, 5-2 și tensiunea creștea. Simona servea pentru meci și nu îmi venea să cred că s-a ajuns la 40-0. Trei mingi de meci, trei mingi de câștigătoare la Wimbledon, trei mingi care puneau steagul României pe Everestul tenisului mondial. Serena a trimis mingea în aut, Simona a căzut în genunchi cu mâinile pe cap, dar noi asta nu am mai apucat să vedem… Sunt prieten cu Alin de mai bine de șase ani, dar niciodată nu l-am ținut în brațe. De fapt nici acum nu am realizat că o fac, dar în timp ce eu urlam de bucurie, el a sărit pe mine, iar cele probabil 85 de kilograme ale lui mi s-au părut a fi 8, pentru că în adrenalina aceea totul îmi părea mai ușor. Simona s-a încoronat Regină pe iarba de la Wimbledon, iar noi, acasă, ne pupam bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, de te mai miri că nu a trecut referendumul pentru familie… Iar alții, și mai alienați în astfel de momente, pupau cu pasiune televizorul. Chiar spuneam la masă, după meci, după euforie, că Simona este atât de tare încât „scoate gay-ul din heterosexual”. Iar în tot acest timp la unii dintre noi ne curgeau lacrimi de bucurie. Am mai trăit un astfel de moment, dar altfel. La Roland Garros, la mingea de meci, eram în genunchi și nu am putut nici să urlăm după izbândă. Acum eram în aer și urlam necontrolat. Iar dacă este să mă întrebați astăzi, sunt sută la sută convins că vom mai trăi astfel de momente cu Simona.

    După câteva minute de extaz, de eliberare, de urlete, pe facebook au apărut nemulțumiții. După ani de zile în care au contestat-o, acum și-au găsit să spună că Simona a avut noroc, că a bătut o babă iar parcursul a fost unul ușor. Băi, minusculilor, fata asta a câștigat cel mai mare turneu de tenis din lume, iar voi, obosiților, inși care faceți febră musculară numai că vă deplasați până la tejghea să vă luați un „noimark”, oameni care nu ați câștigat în viața voastră nici măcar la „Țară, țară, vrem ostași”, sau care mereu țineți ochii la „V-ați ascunselea” pentru că nu știați nici măcar să urcați într-un pom, încă mai aveți tupeul să o contestați? Simona v-a dat cu planeta în cap! De ce? Pentru că pentru o zi, sâmbătă după amiaza, Simona a fost la propriu cea mai importantă personalitate de pe planetă, pentru că toate agențiile mari de presă din lume erau la picioarele ei, pentru că preț de câteva ore a fost mai importantă chiar la Londra decât însuși Regina Angliei! Acum, că v-a dat cu planeta în cap, voi nu ați simțit nimic. Ca să aibă valoare această victorie, pentru voi Simona trebuia să câștige singură împotriva dublului Federer-Nadal, și chiar și cu ei în minimum de seturi. Altfel, nu se punea, pentru că Federer este deja un moș și era normal să-l bată, iar Nadal nu se descurcă decât pe zgură… Vorba lui Călin: „de ani de zile românii sunt remarcați că mâncă lebedele din lacurile austriece, că fură din supermarket-urile de la Paris sau că duc fete la produs în Italia sau Germania. Simona a câștigat Wimbledonul și a fost felicitată de oamenii Casei Regale de la Londra…”.

    Da, Simona mi-a dat break la cuvinte. Simona m-a făcut să tac două zile. Simona a fost senzațională, fabuloasă, incredibilă.

    Ieri, însă, am privit singur meciul favoritului meu Federer. Iar cu Djokovic, iar acea luptă surdă, dar nu mi-aș fi imaginat că poate dura atât. Alt record, alt moment istoric. A fost cea mai lungă finală din istoria Wimbledonului și prima încheiată cu un tie-break în setul decisiv. Efectiv m-a durut capul și vedeam cu ochii mei cum lui Roger i se scurge victoria printre degete. Acele două mingi de meci îl vor marca și mă vor marca exact ca celellate două mingi de meci pe care le-a avut la US Open, în 2010. Meciul a fost atât de intens, atât de lung, atât de reu de dus încât dacă eram președintele ATP îl opream pur și simplu la 12-12 în decisiv și marcam un al moment istoric: prima egalitate din istoria tenisului mondial.

    A fost atât de disputat acest meci încât la final Djokovic nici măcar nu s-a mai tăvălit de bucurie. Era epuizat atât el, cât și Roger, și parcă era mai bucuros de faptul că s-a încheiat meciul decât de trofeul pe care l-a câștigat din nou. Această finală nu trebuia să aibă un învingător, dar vorba regretatului Toma Caragiu, „așa-i în tenis…” Federer a avut cifre mai bune la toate capitolele, mai puțin la numărul de tie-break-uri câștigate, toate trei de Djokovic. Altfel spus, a câștigat la toate capitolele, dar mingea de meci a luat-o cel cu nervii mai tari: Nole…

    A fost un weekend tare în tenis. Un weekend cu lacrimi, cu urlete sau cu dureri de cap. Un weekend cu emoții și cu o bucurie uriașă, un weekend în care m-am simțit mândru de românca mea.

    Mulțumesc Simona, dar mai vreau. Mulțumesc Roger Federer și sper să te mai văd ani de acum încolo. Respect Serena, cea mai mare campioană din istoria tenisului feminin mondial, respect Nole Djokovic, insontestabilul număr 1 al momentului.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.