Dacă stăm să analizăm mai adâncit semnificația universală a problemei, „Avengers: Endgame” poate fi considerat un punct de cotitură în entertainment-ul mondial… și nu numai. La urma urmei, a doborât recorduri peste recorduri încă din primele zile de la premieră și în curând va fi – aproape 100% sigur – cel mai vizionat film al tuturor timpurilor, asta în condiția în care peste 70% dintre cele mai așteptate filme ale anului curent sunt filme din aceeași categorie „ușoară”. Dar de ce ar reprezenta acest lucru un motiv de îngrijorare?

De ce toate semnele arată că industria cinematografică, în ansamblul ei, se îndreaptă într-o direcție greșită (direcția impusă de succesul fulminant realizat de „Avengers”), în care adevăratele valori morale și artistice nu mai aduc profit și tot ce pare să vrea și chiar să primească lumea (începând îndeosebi cu tineretul) de la un film sunt personajele imaginare cu puteri supranaturale și fantasmagorice, respectiv povești suprarealiste, cu doze incomensurabile de acțiune și umor? Generalizând, ne-am putea întreba care e problema cu omenirea și cum de a ajuns societatea noastră atât de jos pe scara valorilor…

V-ați prins: fenomenul „Avengers: Endgame” funcționează perfect ca o metaforă a vremurilor în care trăim, până la urmă.

Dar putem să ne liniștim: nu e nimic nou sub soare.

Pentru că mă plictisesc rău și am în față un subiect care chiar mă pasionează, te avertizez: în rândurile de mai jos, am înșiruit niște argumente extrem de lungi pentru a-mi susține punctul de vedere, tocmai de aceea am structurat textul pe cinci capitole: „Mitologie”, „Juvenoia”, „Media IQ în lume”, „Excepții periodice la Box-Office” și, în final, „Generațiile și Ciclul Comportamental”. Recomand cutia XXL de popcorn dacă vrei să ajungi la capătul articolului! 🙂

MITOLOGIE

Precizez încă de acum că nu intenționez să sar în apărearea filmului pentru că ar avea cine știe ce valoare artistică (!).

În esență, e un popcorn movie ca oricare altul, dar – de ce să nu recunoaștem – are ceva deosebit, în sensul că a reușit (nu doar „Endgame”, ci toate celelalte zeci de filme interconectate în MCU, adică Marvel Cinematic Universe), mai bine decât orice alt film, să „atingă” ceva.

Acel „ceva” e, de fapt, o formulă simplă și tipică, tradițională chiar: lupta dintre bine și rău, dar și toate responsabilitățile aferente, pe care le învățăm împreună cu eroii favoriți, înțelegând aici căutarea soluțiilor într-o perioadă de criză, continuarea luptei pentru dreptate chiar și după un eșec catastrofal, renunțarea la egoism și sacrificiul pentru binele celorlalți. Cu alte cuvinte, copiii au și câte-ceva de învățat din „Avengers: Endgame”.

Așa cum spunea și profesorul Joseph Campbell, încă de la începuturile timpurilor, fiecare civilizație avea (și are în continuare) nevoie de basme, mituri și eroi. Că e Făt-Frumos, Hercule, Robin Hood, Chuck Norris sau Iron Man, nu prea are relevanță. E doar o chestiune de nuanță și adaptabilitate la diferite perioade în timp. Asta e și cheia succesului uriaș de care se bucură „Avengers”, dincolo de efectele speciale acaparante.

Fie că realizează sau nu, pentru tinerii din ziua de azi, filmele „Avengers” au dimensiunea unei metafore: e un nou tip de mitologie, un nou arsenal de eroi mitologici.

JUVENOIA

„Lumea întreagă arde și TINERETUL se piaptănă”

În primul rând, de ce avem impresia că trăim într-o perioadă de criză? Motive avem tot timpul. În prezent, cele mai arzătoare probleme sunt nesiguranța legată de datele private în mediul online, diferențele etnice, religioase și de sex, și nu în ultimul rând, corupția. Putem extinde problema la nivel socio-politic, americanii au un Trump, noi un Dragnea, în Marea Britanie e Brexit-ul, „vestele galbene” fac ravagii în Franța, iar peste tot în Europa avem refugiați musulmani și teroriști. Cu toate astea însă, pentru marea majoritate a oamenilor obișnuiți din țările occidentale și cele civilizate din Asia, sau până și din Africa mai nou, viața a rămas neschimbată. În perspectiva lor, trăim într-o perioadă relativ liniștită. Nu s-a întâmplat recent nimic atât de tragic încât să zguduie o lume întreagă (nu mai mult de o săptămână, cel puțin), să scoată întreaga populație a globului din zona de confort, cum a fost atacul la World Trade Center, de exemplu. Marea majoritate a lumii are nevoie acum, așadar, de divertisment. De evadare din cotidian. De distracție irațională. De un film „Avengers”, de exemplu. Această reacție, această stare de lehamite nu e sănătoasă și productivă pentru societate, firește, dar pare cumva un „reflex” firesc al societății.

Pentru sociologi, această periodă chill – și de criză în același timp – se încadrează perfect într-un ciclu temporal destul de anticipabil. Istoria se repetă într-o formă sau alta, ca de atâtea ori de-a lungul timpului, adaptându-se, desigur, la permanenta evoluție a omenirii.

Asupra acestui aspect revin mai jos, dar mai întâi să vedem de ce avem impresia că nepăsarea tineretului față de lucrurile cu adevărat importante e cea mai mare problemă pe care o avem.

Fie că realizează sau nu, adulții – care-și fac griji că odraslele lor „trăiesc” parcă în MCU – uită că problema nu e „Avengers” (iarăși, a se percepe filmul ca o metaforă), problema e tendința adulților de a aduce „Avengers” la un… alt nivel de metaforă.

Acest fenomen care provoacă o neîncetată stare de îngrijorare are un termen filosofic. Se numește JUVENOIA. Termenul a fost introdus de către sociologul David Finkelhor, profesor la Universitatea din New Hampshire, SUA.

Juvenoia nu este neapărat ceva rău. E ceva natural și inevitabil, de altfel. E întipărit cumva în ADN-urile noastre. Odată ajunși la maturitate, și eu, și tu o vom experimenta, din ce în ce mai pronunțat cu trecerea timpului.

Pe scurt: Juvenoia este grija, teama și de multe ori convingerea celor maturi (părinții, în primul rând) că tinerii habar n-au pe ce lume trăiesc și habar n-au încotro se îndreaptă. Că nu sunt pregătiți pentru lumea asta crudă. Din acest instinct parental se nasc și neînțelegerile obișnuite dintre copii și părinți, e de părere Finkelhor.

„Ce-s cu textele astea?”, „Ce-i cu muzica asta pe care o ascultă?”, „Uite cum se îmbracă!”, „Ce-i cu atâta violență în jocurile lor pe calculator?” și „Ăștia trăiesc într-o lume virtuală!” sunt doar cele mai noi dintre replicile de care se lovesc copiii, însă acestea au existat de când lumea, într-un fel sau altul.

În 1907, Jurnalul Educaței din SUA (vol.29) critica societatea nouă că: „la o reuniune de familie modernă, toți stau tăcuți în jurul focului și fiecare dintre ei are capul îngropat în revista preferată”. Acum, după 100 de ani, trebuie făcut doar un update cu telefoane mobile, în loc de reviste, nu-i așa?

„Copiii de azi iubesc luxul; sunt prost crescuți, resping autoritatea; nu au respect față de cei în vârstă și preferă pălăvrăgeala în locul exercițiilor (…), nu se mai ridică în picioare când adulții intră în cameră și își terorizează profesorii”. Sună a ceva ce ar spune bunicii noștri, dar a spus-o tocmai marele… Socrate.

Asta-mi aduce aminte de un profesor care ne-a spus la un moment dat (mie și colegilor mei) că suntem cea mai rea clasă la care a predat vreodată. Peste ani buni, ne-a recunoscut că și-ar dori ca actualii lui elevi să fie „atât de cuminți” cum am fost noi.

Toate aceste exemple au însă o explicație științifică: memoria selectivă. Oamenii tind să-și aducă aminte în preponderență doar de experiențele lor pozitive, astfel că experiențele noi vor părea întotdeauna mai rele decât cele vechi. Adulții tind să uite, astfel, că au fost și ei la fel de dificili în copilărie. Nu e nimic rău nici cu acest instinct uman. La urma urmei, această grijă față de bunăstarea urmașilor noștri, respectiv această frică autoimpusă de tot ce e altfel decât cel obișnuit (necunoscut, cu alte cuvinte) i-a făcut pe strămoșii noștri să supraviețuiască și să fie mai responsabili.

Întrebarea e: exagerăm sau nu? Întâmplarea face că, potrivit unor statistici din ultimii ani în ceea ce privește tineretul, realitatea nu e deloc atât de alarmantă. O analiză din 2016, din America, arată că tinerii din ziua de azi sunt poate cea mai cuminte generație din ultimul secol, fie că e vorba de violență, fie de consum de alcool și droguri de mare risc. Copiii nu prea se mai uită la TV (o adevărată unealtă de îndobitocire în masă, unde se dau programele de-a gata), ci caută pe internet toate informațiile și căile de divertisment de care au nevoie. Practic, au posibilitatea și sunt capabili să învețe și să proceseze lucruri noi mult mai rapid, chiar și de la o vârstă precoce.

MEDIA IQ ÎN LUME

Aici intervine – și, cred eu, se autodistruge – un subiect important:

Se află sau nu se află industria cinematografică într-un lung proces de infantilizare a publicului, începând cu umorul slapstick din Stan și Ban, trecând peste valul de B-movies din anii ‘50 și prin filmele cu „Brusli” până la climaxul cinematografic al zilelor noastre, „Avengers: Endgame” ?

Am tinde să zicem da, dar uităm cu ușurință că extrem de multe dintre filmele vechi, produse pe bandă rulantă, erau de o calitate îndoielnică. Doar că astăzi, când privim retroactiv, ne amintim numai de cele într-adevăr excepționale. La fel se va întâmpla și cu cele de acum. E nevoie doar de timp.

Astfel, îndobitocirea în masă a lumii prin cinema poate fi o alarmă falsă.

Despre creșterea sau descreșterea în medie a coeficientului de inteligență la scară globală există studii și păreri radical diferite. Conform unui studiu prezentat în 2015 în jurnalul Intelligence și citat de BBC, la modul general, coeficientul de inteligență a crescut din 1950 până în 2015, în mod special în țările aflate în dezvoltare, dar și în țările deja dezvoltate, chiar dacă acolo creșterea e mai mică.

Potrivit specialiștilor, studiul confirmă ipoteza numită „Efectul Flynn”, care a primit denumirea după filosoful și psihologul James Flynn. Efectul Flynn arată că ascensiunea IQ este de aproximativ 3 puncte din zece în zece ani.

Nu am de unde să știu cât sunt de credibile informațiile, dar iată un alt website care indică media coeficientului de inteligență în funcție de țările lumii.

Pe de altă parte, un studiu mai recent arată exact contrariul.

„Nivelul IQ e în cădere și e așa de decenii”, titrează CNN într-un articol din iunie 2018, citând un studiu publicat de revista științifică PNAS (Proceedings of the National Academy of Sciences).

Vine în sprijinul acestei ipoteze și lucrarea prezentată pe site-ul Universității din Hartford (capitala statului Connecticut, SUA), care poartă titlul „Declinul mediei IQ uman”, care estimează o descreștere globală continuă până la anul 2100, dar în același timp, prevede o creștere pentru SUA și Nigeria, respectiv o creștere semnificativă pentru India. E de menționat, în schimb, că acest studiu a fost realizat de către un student numit Brendan Baker, asistat de profesorul Wick Griswold.

Devenim, deci, mai idioți sau nu? E o chestiune de perspectivă…

Presupunem că filmul tineretului din prezent este „Avengers”. Și? La 14 ani, eu am fost fan Batman, îmi plăcea de Britney Spears și – spre rușinea mea – îi consideram pe atunci pe The Beatles, Bob Dylan sau The Rolling Stones niște expirați (asta, firește, până să descopăr muzica adevărată și să reevaluez anumite lucruri).

Nu e cazul să prevestim o apocalipsă culturală. Arta adevărată întotdeauna a fost în minoritate (din păcate). Putem căuta și găsi „Epoci de Aur”, dar ne-am minți singuri. Tot timpul, mediocritatea a fost, este și – dintr-un motiv anume – va rămâne majoritară. Nu vreau să spun acum nici că „Avengers” și filmele astea cu supereroi sunt neapărat cretine pentru cretini, pentru că un simplu film cu priză la public nu poate să caracterizeze nivelul intelectual al unui om. Îmi plac și mie și recunosc că am așteptat chiar cu sufletul la gură acest „Endgame”, dar este evident că nu pot nici pe departe să-l compar cu „2001: A Space Odissey”, „The Godfather” ori „Schindler’s list”.

EXCEPȚII PERIODICE LA BOX-OFFICE

Dacă ne raportăm doar la industria cinematografică, succesul incredibil atins de filmul „Avengers: Endgame” nu înseamnă automat încetarea producerii filmelor indie, ori a filmelor mai serioase, produse de marile studiouri.

Nu este deloc ieșit din comun ca un popcorn movie să capete mai multă atenție decât un film artistic. Dacă ne uităm pe BoxOfficeMojo sau pe worldwideboxoffice.com, observăm că din ’39 până în anul curent, filmele care au dominat cinematografele din întreaga lume nu au aruncat piatra mult mai departe de „Avengers”. Am avut multiple sfârșituri ale lumii („Armageddon”, „Independence Day”), roboți care luptă între ei sau vin din viitor ca să salveze lumea („Transformers”, „Terminator”), misiuni imposibile și dinozauri reînviați, vrăjitori („Harry Potter”) și hobbiți care aleargă cu un inel fermecat („Stăpânul Inelelor”), „Rocky”, „Jaws”, „The Exorcist”, respectiv producții Disney cu duiumul („Toy Story”, „Aladdin”, „Peter Pan”, „Bambi” și „Pinocchio”).

Au fost însă și ani ieșiți din tipar… și nu putem să nu observăm un pattern aici.

Cu o oarecare marjă de eroare, plus-minus-cosinus, excepțiile mari apar la fiecare 20 de ani distanță. Adică… la așa-zisele bariere dintre generații.

Mai întâi „Pe Aripile Vântului” din 1939 (un film care a răvășit pur și simplu cinematografele vremii și – atenție! – deține recordul până și în ziua de azi la box office-ul adaptat la inflație), apoi „Ben-Hur” din 1959, apoi „The Godfather” din 1972, după care „Titanic” din 1997. Unde ne duce această analogie? În mod normal, în anul 2017… doar că în Box Office-ul din ultimii ani găsim doar și doar filme popcorn (toate producții Disney), precum „Avengers: Infinity War” (2018), „Star Wars: The Last Jedi” (2017) și „Captain America: Civil War” (2016). Despre ascensiunea companiei Disney am mai scris.

Pe de altă parte, să nu uităm că exploatarea supereroilor e un teren de joacă relativ nou pentru Hollywood, ceea ce a început să devină mai evidentă la începutul anilor 2000 și a început să dea roade neașteptate (adică bani grei) în urmă cu doar un deceniu. Mai pe larg despre acest fenomen am scris aici, unde am sintetizat tranziția lungă a benzilor desenate spre marele ecran.

Semnele arată, în schimb, că obsesia aceasta pentru benzi desenate pe marele ecran se va calma la un moment dat. În afară de putere și bani, orice obsesie globală are un sfârșit. E adevărat, pentru producători, aceste filme înseamnă bani cu nemiluita, dar tot publicul dictează cerințele.

Chiar și regizorul Steven Spielberg este de părere că obsesia Hollywood-ului și a publicului pentru supereroi e doar o fază care, în cele din urmă, va dispărea, iar pentru a își susține părerea, acesta a făcut o comparație cu obsesia de pe vremuri pentru filmele Western. Practic, actualele filme cu supereroi sunt „noile western-uri”.

GENERAȚIILE ȘI CICLUL COMPORTAMENTAL

Ce înseamnă o „generație”?

La urma urmei, cum delimităm câte o generație, când un nou-născut apare în fiecare secundă undeva pe glob? Totuși, fiecare dintre noi trece printr-o serie de schimbări biologice de-a lungul vieții: copilărie, adolescență, vârsta de mijloc, bătrânețe. Generațiile sunt, de fapt, cuantumul periodic al evoluției umane, care sunt într-o strânsă legătură cu mai sus amintitele faze ale vieții unui om.

Cu siguranță ați auzit de termenul „Gerenația Millennials” – o „etichetă” care se aplică celor născuți între anii ’80 și 2000. Termenul a fost inventat de către William Strauss și Neil Howe, autorii cărții „Generații” (apărută în 1991), în care au sintetizat într-o listă impresionantă generațiile din prezent, mergând înapoi în timp până în secolul XV (!).

Strauss și Howe nu s-au oprit însă la aceste constatări și structurări. Aceștia au teoretizat că societatea urmează un ciclu previzibil al comportamentului, fiecare generație făcându-și simțită prezența într-un termen de cca. 20 de ani, aproximativ atât cât îi trebuie unui om să treacă de la un stadiu biologic la altul (de la copilărie la adolescență ș.a.m.d.). Cei doi sociologi au denumit fiecare trecere dintr-un ciclu previzibil al comportamentului o „cotitură” (engl: turning), care – spun autorii cărții – descrie cum reacționează, de regulă, societatea: mai întâi stabilind un set de norme de viață, apoi acceptându-le, apoi contestându-le, ca în cele din urmă demontând acele „reguli” impuse anterior și înlocuindu-le cu altele, mult mai convenabile vremii de actualitate. Apoi, ciclul se reia.

Ca exemple, am să le folosesc pe cele date de vloggerul Vsauce, cel de la care am aflat despre această teorie, precum și despre Juvenoia. În prima „bulă” avem stabilitatea societății americane de după cel de-al Doilea Război Mondial, după care lumea s-a săturat de acea structură, în a doua „bulă” având loc o „deșteptare”, cu revolte care lasă sistemul respectiv șubred (protestele iscate de Războiul din Vietnam), după care a treia „bulă” indică o dezbinare a societății pe baza unor conflicte morale, iar tineretul care a fost crescut între cele două „bule” diferite se simte înstrăinat (anii ‘90). Aproximativ aceeași structură se poate aplica și în cazul României, doar că comunismul a defazat cu vreo 50 de ani „salturile” societății. Am ajuns, în schimb, destul de rapid la #Rezist, intrând și noi în etapa numită „Criză”, în rând cu restul lumii, o eră în care ne situăm în prezent, conform teoriei Strauss-Howe. Dacă analogia celor doi sociologi e corectă, urmează o perioadă în care societatea se va reuni și va pune bazele unor soluții inovatoare, confruntând viitoarele crize.

Extinzând analogia acestui ciclu comportamental, am putea concluziona că isteria ce înconjoară filmul „Avengers: Endgame” e pur și simplu poziționarea noastră în „bula” a patra (marcată cu semnul întrebării în imagine), chiar înainte de o nouă „renaștere” de la zero a societății și, implicit, a trendurilor în cinema, respectiv celelalte forme artistice. Strauss și Howe chiar au prezis că acest fenomen se va declanșa în jurul anului 2025.

Ne vom plictisi până atunci de Captain Marvel, Wonder Woman, Aquaman și Spider-Man? Eu cred că da.

Ori… ca să mă folosesc de un alt titlu din franciza „Avengers”, ne-am blocat întru eternitate într-un „Infinity War”?