Trecând dincolo de realitatea că prin legea penală, în sens larg, sunt apărate cele mai importante valori sociale, începând cu dreptul la viață, demnitate și libertate a persoanelor, la proprietate și la protecția familiei, până la dreptul la independență și suveranitate a statului, nu putem să nu observăm că actualul sistem legislativ românesc dă rateuri în anumite cazuri. Și nu este vorba despre cazuri deosebite care, din diferite motive întemeiate, ar necesita o abordare specială, ci despre fapte destul de banale care au scăpat atenției legiuitorilor. Sau așa a vrut legiuitorul să legifereze, din diferite motive.

Fără să dorim inițierea unui proces de intenție, observăm doar, cu mare nedumerire, o ciudată lipsă de intenție de reglementare a domeniului penal, în întregul său. Deși a fost adoptat un Cod penal ce se dorește a fi considertat modern, este departe de a fi o „constituție penală”, așa cum ar trebui să fie. Și vom porni exemplificarea cu o știre care a produs stupoare și a generat multe semne de întrebare legate de Justiția din România. Deși, cum vom vedea, nu Justiția este vinovată în acest caz. Dimpotrivă.

Pentru că și-a însușit patru conserve de ton dintr-un magazin, în valoare de aproape 40 de lei, un cetățean este cercetat de Parchetul Constanța pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, propunerea procurorilor fiind de arestare preventivă și apoi, cu siguranță, condamnarea și încarcerarea.

Procurorii din Constanța au propus arest de 30 de zile pentru un bărbat care a furat patru conserve de ton: „Prejudiciul (39,66 RON) nu a fost recuperat”

Conform vechii legislații penale, valabile înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Penal (NCP) – adoptat în 2009, dar intrat în vigoare abia pe 1 februarie 2014 –, așa ceva nu ar fi fost posibil decât printr-un abuz „cât casa” comis de procurori. Acum însă, oricât de neverosimil pare, acțiunea procurorilor constănțeni este legală, dacă informațiile din știre sunt corecte. Pentru că NCP a modificat definiția infracțiunii, eliminând ideea de „infracțiune ca faptă care prezintă pericol social” și, implicit, acel articol prin care faptele care nu prezentau pericol social nu erau considerate infracțiuni. Exemplul didactic al acelui articol 18¹ din vechiul Cod penal era un cetățean care a sustras din fabrica unde lucra o șipcă din lemn în valoare de 18 lei. Cum în acele vremuri, 18 lei era diurna primită pentru o zi de deplasare în interesul serviciului, iar acum este de 50 de lei, este de la sine înțeles cam care ar fi gradul de pericol social al faptei constănțeanului care a creat prejudiciul de un pachet și jumătate de țigări. Doar că acum, faptele penale nu se mai raportează la acest pericol social, despre care majoritatea penaliștilor susțin că este de sorginte sovietică. Chiar și actualul primar Emil Boc a susținut în Parlament, cu ocazia dezbaterilor privind NCP, că „Menținearea în definiția înfracțiunii a «pericolului social» – ca trăsătură a infracțiunii –, menținerea art. 18¹, reprezintă, în concepția mea, un regres față de concepția europeană în materie, față de evoluția europeană în materie”. Prin urmare, dacă este prevăzută de legea penală, a fost săvârşită cu vinovăţie, este nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, fapta este infracțiune și trebuie pedepsită. Oricât de mic ar fi prejudiciul, că pericol social nu mai există.

Nu contest originea sovietică a ideii de pericol social, mai ales că pentru ei, atât „pericol”, cât și „social” aveau alte conotații decât cele îndeobște acceptate în lumea democratică. Îmi permit însă să scot în evidență golul lăsat prin scoaterea din ecuația penală a ideii de pericol social, pentru că, iată ce anomalii se pot întâmpla când se intră în respectivul gol.

Nu știu din ce motive, Legislativul nostru se încăpățânează să mențină dreptul contravențional în cel administrativ, deși în UE face parte din penal. Și, cu atât mai mult cu cât, instanțele noastre aplică, în caz de contestații, regulile penale, nu administrative. Cel mai cunoscut exemplu este cel legat de administrarea probelor. Conform legislației românești în materie administrativă, contravenientul ar trebui să-și dovedească nevinovăția, adică, să depună probe cum că nu este vinovat. Adică, i se cere să dovedească o altă realitate decât cea constată prin procesul-verbal sau să dovedească un fapt negativ, ceea ce este o imposibilitate. Doar că după aderarea României la UE, și instanțele noastre aplică prioritar regulile europene conform cărora contravenția este faptă penală și, prin urmare, cel care acuză (în exemplul nostru, agentul constatator) trebuie să probeze acuzațiile.

Și-atunci, de ce a făcut Legislativul nostru o treabă doar pe jumătate? Greu de înțeles. Mai ales că dezincriminarea contravențiilor, adică scoaterea lor din Codul penal român au făcut-o tocmai comuniștii, începând cu anul 1950, operă desăvârșită prin Decretul 184/1954. Până atunci, din 1865, contravențiile au fost considerate fapte penale, alături de delicte și crime. Acum, conform NCP, faptele penale sunt împărțite în delicte și crime.

Spre exemplu, Codul penal român care și-a schimbat, în 1941, denumirea în „Codul penal Regele Mihai I” cuprindea la data republicării (1948), 88 de contravenții (în domenii ce priveau „apărarea autorităţii, liniştei şi moralei publice, bunelor moravuri, persoanelor şi bunurilor”) și alte 200 de contravenţii, stabilite prin câteva acte normative emise de organele centrale în domeniul fiscal și economic. Dar, repet, toate erau considerate fapte penale.

Singura explicație pe care mi-am putut-o imagina în legătură cu omisiunea contravenției din NCP este cea aplicabilă și comuniștilor din anii ’50. Anume, că intenția legiuitorului, inclusiv a inițiatorului Proiectului și cu complicitatea Parlamentului a fost aceea de a reduce artificial numărul infracțiunilor. Artificial și teoretic, pentru că în realitate faptele s-au înmulțit, odată cu îmnulțirea numărului de contravenții reglementate în România – nu cred că există o situație exactă privind toate contravențiile reglementate în toată țara. Pe de altă parte, este cât se poate de evident că dezincriminarea contravențiilor a încurajat, practic, cetățenii să forțeze limita faptelor, având liniștea că, în cel mai rău caz, vor suporta o amendă. Sigur, toate acestea, pe fondul unei educații tot mai precare, ideea de respect față de norme, în general, fiind aproape de atrofiere. Exemplul circulației pe drumurile publice este edificator.

Una peste alta, prin această mini reformă în materie penală, politicienii-legiuitori au reușit să sufoce instanțele cu sute de mii de dosare contravenționale, cu consecința imediată a prelungirii nefirești a termenelor în celelalte cauze, inclusiv penale, în condițiile unei permanente crize de personal. Astfel, principiul celerității a devenit o glumă proastă, aproape imposibil de aplicat, deși, celeritatea procedurii judiciare este o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de articolul 6 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Interesant este că, urmare a numeroaselor sesizări primite pe tema duratei excesive a procedurilor judiciare interne, CEDO a somat Statele membre ale UE, deci inclusiv România, să pună la dispoziția justițiabililor „remedii efective împotriva proceselor cronofage”. România a găsit o soluție, sub forma unei inovații în materie procedural penală, numită „contestație privind durata procesului penal” și care, desigur, nu a rezolvat problema celerității, în principal pentru că nu vizează cauza reală a întârzierii procedurilor judiciare. Legat de principiul celerității și de îngreunarea procedurii judiciare în România, ar merita să amintim, chiar și în treacăt, excesiva complicare a competențelor materiale și teritoriale a instanțelor, mai ales în materie contravențională.

În aceste condiții, este de la sine înțeles că imaginea și credibilitatea Justiției au fost și sunt afectate. Și, posibil ca tocmai acesta a fost scopul politicienilor-legiuitori. Că, nu-i așa?, prea aveau timp judecătorii să studieze dosarele „grele” cu politicieni corupți.

Cu toate astea, instanțele sunt cele chemate să rezolve greșelile legiuitorului. În materie contravențională, am arătat cum au rezolvat instanțele problemele generate de legiuitor. Practic, cauzele contravenționale (supuse, la noi, procedurii civile), sunt judecate conform unor proceduri hibride, în care se invocă primordialitatea legii europene și unele Decizii ale CEDO, ca și cum în legislația noastră ar putea fi invocat precedentul judiciar.

La fel se va întâmpla și cu acel caz din Constanța, adică tot instanțele vor găsi circumstanțele cuvenite pentru a păstra un echilibru just între faptă și pedeapsă, echilibru ce putea fi realizat, pe cale legislativă, prin includerea contravențiilor în categoria faptelor penale.

Și n-am amintit alte reforme de mântuială sau de interes, între care și cea recentă  a prescripției, în care a fost implicată și Instanța supremă. Dar ne vom face timp și pentru ele, că tot vine vremea de stat în casă.