Această ultimă parte a seriei de reportaje despre participarea Special Arad, printre mulți alți ziariști, la Rațiu Forum Journalism Master Class de la Turda… nu e despre noi. Niciunul dintre cele trei reportaje nu a fost despre noi, de fapt, ci despre temele dezbătute la conferințe.

Însă acest ultim episod, în mod aparte, este dedicat exclusiv celor trei jurnaliști români cărora colegii de breaslă le datorează un adânc și profund respect. Nu doar pentru ceea ce fac, pentru faptul că își pun viețile în pericol ca noi și întreaga lume să fim informați despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în războaie, ci pentru modul în care își exercită meseria. Pentru profesionalismul lor, pentru deontologia lor exemplară.

Au fost dezbătute o sumedenie de teme de actualitate la Master Class-ul de Jurnalism Rațiu Forum din acest an, s-au analizat marile întrebări și s-au căutat răspunsurile la toate obstacolele curente de care se lovește presa liberă, dar în ultima zi (duminică, 13 aprilie), s-a pus lumină și pe experiențele cu adevărat tulburătoare și demne de atenție de care au parte jurnaliștii de război, reporterii (aparent) neînfricați care pătrund de bună voie în zonele de conflict cu gândul că lumea trebuie să afle adevărul, cu gândul că oamenii feriți de pericole trebuie să fie conștienți de ororile războiului.

•  Vorbim de curaj sau de bravadă?

•  Care sunt limitele etice ale relatării tragediilor umane?

•  Se vede întregul spectru al adevărului pe câmpurile de luptă?

•  S-au schimbat în vreun fel războaiele în ultimele decenii… și cât de mult schimbă războiul jurnaliștii?

•  Cum sunt gestionate suferințele acumulate?

Acestea au fost doar câteva dintre temele aduse în discuție la Rațiu Forum de către trei reporteri de război români, cu reputație internațională: Vadim Ghirda (corespondent Associated Press / AP), Ionuț Iordăchescu (corespondent Agence France-Presse / AFP) și freelancerul Mircea Barbu.

Cei trei se numără printre cei foarte puțini reporteri de război români. Vadim Ghirda (laureat cu mai multe premii, printre care Premiul Pulitzer) este reporter de război din 1990, a relatat despre conflictele din Moldova, Ucraina, fosta Iugoslavia, Serbia, Macedonia, Israel și Irak. Ionuț Iordăchescu este jurnalist de 12 ani, iar de un an coordonează din Istanbul departamentul video al agenției de știri AFP. A fost martorul invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Armata Rusă încă din prima zi (24 februarie 2022) și a fost reporter de război și în Israel, după atacul Hamas. Mircea Barbu, jurnalist freelancer (și, de altfel, absolvent în Filosofie, cu master în Comunicare), este specializat în reportajul de război, dar a investigat și cazul fraților Tate pentru BBC News, precum și alte cazuri de trafic de persoane pentru diverse publicații de investigație din România. De-a lungul carierei, a colaborat cu Al-Jazeera, Deutsche Welle, BBC, The Times, Libertatea, Europa FM și Adevărul. Ca reporter de război, a fost în Siria, Crimeea, Fâșia Gaza, Irak și Ucraina. În prezent, se află pe lista de arestări a Rusiei pentru munca sa de jurnalist în Ucraina, fiind acuzat că a trecut ilegal granița în regiunea Kursk.

„Doar morții văd sfârșitul războiului” – Platon

„Dacă adevărul este drogul tău, acesta e locul în care îl vei găsi. Dar e un adevăr dureros”, a spus Vadim Ghirda, recunoscând că de când a devenit reporter de război, fără să-și dorească neapărat această profesie, a devenit un om mult mai trist.

Există însă un stimulent puternic ce îl determină să-și continue munca de jurnalist în zonele beligerante: gândul că, deși nu poate opri războiul, prin conștientizare, prin relatarea oribilelor urme ale violenței umane, poate contribui – oricât de puțin – idealului de a avea o lume mai bună, o lume mai empatică, pașnică și lipsită de primejdii.

Este de la sine înțeles că reportajul de război nu e un drum pe care oricine poate, oricine are curajul și, poate cel mai important, oricine ar trebui să pășească.

Nu sunt doar pericole fatale pe aceste căi periculoase de a căuta adevărului crud. Suferințele celor din jur, pe care acești reporteri sunt meniți să le capteze, să le imortalizeze, sunt incomensurabil mai mari decât frica și instinctul de supraviețuire.

„Este cel mai mare cadou…”

„Generozitatea de a te lăsa printre ei, de a te lăsa să documentezi tragedia lor… este cel mai mare cadou” din partea victimelor, a spus Vadim Ghirda. Și este extrem de dificil să îi convingă, în timpul scurt pe care reporterii îl au la dispoziție, că pot avea încredere în ei, să îi convingă că nu fac parte din tabăra agresorilor.

„Nu vă imaginați că mergem în Donbas, de exemplu, și suntem așteptați acolo ca niște cavaleri pe un cal alb. Din contră. După un an, doi, în care reporterii tot vin în aceste zone, lumea ne pune întrebări legitime: de ce să ne mai vorbească? De ce tot venim și punem întrebări, că nimic nu s-a schimbat. «Ce ne oferiți?»… Nu toată lumea vrea să-ți împărtășească povestea sa. Noi pătrundem în viețile lor. Chiar și atunci când încerc să fiu atât de amabil cât pot, este tot intrusiv”, a spus Ionuț Iordăchescu.

Această încredere oferită îi încarcă pe jurnaliștii de război cu o imensă responsabilitate. Un cod etic pe care majoritatea (din păcate, nu toți) reporterilor sunt (auto)instruiți să le respecte cu sfințenie. Există mai multe filtre ale realității de care jurnaliștii de război trebuie să țină cont, au subliniat cei trei reporteri prezenți la Rațiu Forum.

Primul și cel mai important filtru este cel al decenței, a subliniat Ionuț Iordăchescu. Excluderea imaginilor explicite este obligatorie, a precizat și Vadim Ghirda. Mai ales cele care pot oferi indicii asupra identității celor decedați în război.

Nu e vorba de ascunderea adevărului, nu e nici urmă de cenzură aici. Este o chestiune etică. Umană.

Este vorba de protejarea demnității umane, dar și despre grija de a nu spulbera speranța celor apropiați că încă ar mai exista o oricât de infimă șansă ca victimele să fie în viață.

În proiecție: fotografie realizată de Vadim Ghirda

Din păcate, există și reporteri de război – nu foarte mulți – care preferă imaginile brutale, cât mai șocante cu putință, cu argumentul că doar astfel poate fi lumea conștientizată cu adevărat. În schimb, Vadim Ghirda, Ionuț Iordăchescu și Mircea Barbu nu sunt de acord cu această abordare. Vadim Ghirda a precizat că nu îi consideră pe aceștia – cei care publică imagini cu cruzimi inimaginabile – cei mai buni fotoreporteri din breaslă.

„Nu vreau să îi rănesc pe oameni mai mult decât sunt deja, oricum”

– este argumentul lui Vadim Ghirda. „Lipsa empatiei ne poate afecta pe toți. Nu rănește doar suflete, rănește întregul proces”, a subliniat Vadim Ghirda, „pentru că jurnalismul de război este o muncă în echipă. Ori câștigăm ceva cu toții, ori pierdem cu toții”. Prin „câștig”, desigur, Vadim Ghirda s-a referit la îndeplinirea misiunii jurnalistice, aceea a informării și a conștientizării.

E de evidențiat faptul că acești reporteri nu sunt în zonele de război ca să observe, să documenteze și să relateze avansul militar. Misiunea lor este una umanitară. Aceea de a sensibiliza omenirea, de a arăta lumii ce oribilități lasă în urmă un război armat. Prin fotografii. Pentru că „fotografia este un vehicul al emoțiilor”, a spus Vadim Ghirda. „Cred în puterea mărturiei”, a completat ideea Ionuț Iordăchescu.

Pentru siguranța lor, ei sunt însă „atașați”, obligatoriu, echipelor militare. Există un termen relativ nou pentru acest tip de presă: Embedded Journalism. „Niciunuia dintre noi nu ne convine să facem Embed”, a spus Ionuț Iordăchescu, „dar e singura opțiune”.

Protecția militară aduce cu sine și un alt tip de filtru, unul tactic: angajamentul de a nu fotografia elemente care ar putea da de gol locația exactă a trupelor militare și a reporterilor. Ar fi o greșeală fatală, în mod special dacă fotografiile sunt postate pe internet în timp real, deoarece inclusiv inamicul le poate vedea. Trupele inamice pot astfel detecta și traseul trupelor din tabăra adversă.

Un caz concret pentru o asemenea situație a fost îngrozitorul peisaj al masacrului de la Bucha, Ucraina.

Vadim Ghirda s-a numărat printre puținii fotoreporteri din lume prezenți acolo, printre martorii oculari ai carnagiului. Totul a durat sub 5 minute.

Foto: captură video Twitter / Folha de S.Paulo

„Accesul la Bucha era restricționat”, a povestit Vadim Ghirda. Reporterii prezenți la fața locului nu aveau certitudinea că zona era sigură, dacă soldații ruși au plecat de tot sau nu. „Așa că vrei să-l faci cât mai rapid posibil și dacă vrei să documentezi locul crimei de o asemenea amploare, în doar cinci minute, trebuie să iei în considerare foarte multe”.

De ce și-au ales această meserie?

Nimeni nu-i obligă, a punctat Vadim Ghirda, orice reporter de război poate refuza solicitarea agențiilor de presă. Dar de ce se încumetă, totuși, în această meserie grea, tulburătoare, în care nu de puține ori este posibil ca și viața lor să fie în pericol?

Mircea Barbu, în mod special, nefiind un corespondent contractat de agenții de presă, ci un freelancer, cu aparatura proprie și cu dificultăți, uneori, de a găsi publicații interesate de fotografiile lui, se întreabă foarte des pe sine ce anume îl „împinge” în războaie. E vorba de vitejie? De bravare?

„Voi fi sincer. Motivul pentru care am început să fac reportaj de război a fost pentru că eram în căutare de validare. Și știu foarte mulți jurnaliști care spun același lucru. Nu doar în reportajul de război, ci în general. Iar privind înapoi, după 16-17 ani de jurnalism, NU a fost motivația bună. DAR m-a făcut să merg mai departe, suficient cât să mă maturizez, să trec peste (n. red. – căutarea validării) și la un moment dat să-mi caut alte valori în munca mea”, a mărturisit Mircea Barbu. Da, este de multe ori vorba și de nevoia de adrenalină, a mai recunoscut Mircea Barbu, „îți alimentează creierul, dar dacă ești foarte tânăr, în același timp, îți răvășește mintea. La fel și cu nevoia de validare. Nu voi minți, îmi mângâia egoul, la 26-27 de ani, intrând într-un bar și spunând «sunt un jurnalist de război, uitați-vă la mine!». Deci încă o dată: nu au fost motivațiile sănătoase, dar au fost cele care m-au făcut să continui de-a lungul anilor de început ale acestei cariere. În cele din urmă, cred, sper… am depășit acea etapă.

Mă veți întreba, presupun, despre curaj și spaimă. E o întrebare pe care o primesc des și sunt sigur că și colegii mei de aici: «nu vă este frică?». Bineînțeles că îmi este frică. Răspunsul simplu este DA. Dar este acel tip de frică care provine din personalitatea mea, care nu mă blochează, care nu mă face să rămân pe loc în iminența pericolului. Unele persoane se reped în calea pericolelor sau înspre situații critice, unii fug din calea lor, iar alții se opresc, îngheață. Acestea sunt cele trei reacții pe care le poți avea în fața pericolului. Personalitatea mea este aceea care, dacă aș auzi acum o explozie, aș fura probabil aparatul foto al lui Vadim sau mi-aș lua doar telefonul, aș fugi înspre explozie și aș începe să fac fotografii. Așa funcționează creierul meu. Așa a fost și înainte să fac jurnalism. Dar s-a întâmplat să-mi găsesc meseria prin care îmi pot transforma această reacție în ceva constructiv, în interesul public, în folosul oamenilor. Asta nu înseamnă că mă grăbesc înspre pericole nepăsător. Am învățat din greșeli, multe greșeli”, a mărturisit Mircea Barbu la Rațiu Forum.

Vadim Ghirda avea doar 19 ani când a devenit jurnalist de război, în Transnistria. Iar rațiunea lui în alegerea acestei cariere a fost similară. „La început, am făcut-o pentru toate motivele greșite posibile. Nu a avut nimic de-a face cu misiunea despre care ar trebui să fie vorba în această meserie. A fost o cale de a mă simți, probabil, special. Nu mă pot gândi la o motivație mai proastă decât aceasta în alegerea acestei meserii”.

Desigur, această atitudine, în cazul fiecăruia, s-a schimbat cu timpul. Profund.

Este de menționat că munca reporterilor de război este similară în multe aspecte și în același timp diferită. Ionuț Iordăchescu a subliniat, de exemplu, că există o diferență imensă între meseria freelancerilor, cum este Mircea Barbu, și a corespondenților agențiilor mari de presă. Ionuț Iordăchescu este cameraman și are totul asigurat de agenția AFP: biletele de avion, cazarea, echipamentul, aparatura. Spre deosebire de Mircea Barbu, primește salariul în avans și sarcina lui este să obțină rapid imaginile de la fața locului, iar mai apoi să ajungă în cel mai sigur loc posibil, departe de orice pericol. „Așadar, sunt foarte conștient de privilegiile mele”, a menționat Ionuț Iordăchescu.

Dincolo de relativul confort asigurat, niciunul dintre ei nu este însă scutit de bagajul emoțional care vine la pachet cu această meserie.

Cum reușesc să facă față calvarului? Cum pot trece peste atrocitățile văzute la tot pasul?

Acestea sunt cele mai dificile întrebări.

„Cunosc oameni care niciodată nu s-au recuperat după astfel de experiențe”. Suferința „nu poate fi gestionată. Nu am reușit niciodată să nu fiu zdrobit emoțional. Aș spune că dacă nu te afectează, e ceva în neregulă cu tine”, a spus Vadim Ghirda. „Te afectează într-un mod subtil pe care nu-l percepi la început, îți afectează relaționarea cu oamenii care îți sunt aproape. Îi afectează în special pe oamenii care-ți sunt dragi. Ei primesc tot ce e mai rău din tine, ceea ce e total nedrept, dar așa se întâmplă mereu”, a mai spus Vadim Ghirda.

Opțiunile de recuperare după traumele războiului, a spus Ionuț Iordăchescu, sunt terapia și concentrarea pe meserie. Procesarea emoțiilor vine după.

Nu este atât de dramatic precum în filme, cu coșmaruri în fiecare noapte, e de părere Ionuț Iordăchescu, dar „cel mai greu este să părăsești războiul, știind că îi lași pe toți acești oameni acolo”, în suferințele lor, în tragediile lor. „E un mix ciudat de sentimente. Pe de o parte e o ușurare, pentru că fizic am scăpat de pericol. Apoi e vinovăție, pentru că am privilegiul, luxul de a pleca din război, în timp ce oamenii pe care i-am întâlnit rămân și trebuie să facă față consecințelor de zi cu zi ale războiului, iar a treia – așa cum spunea Vadim – este lipsa disponibilității emoționale pentru cei dragi de acasă. Ei încearcă să fie suportivi, încearcă să te ajute să treci peste această fază de după părăsirea războiului și, oricât de egoist sună, ai foarte puțină disponibilitate emoțională pentru ei, pentru că rămâi blocat în locul pe care l-ai părăsit doar fizic. E ceva de care nu scapi niciodată. Poți doar să ameliorezi situația. Dar ei nu ar trebui să sufere din cauza deciziilor tale profesionale”.

Cum se percepe, cum se gestionează propaganda în mijlocul luptelor?

Propaganda e pe ambele părți într-un război, este inevitabilă, a subliniat Mircea Barbu. Dilema este doar cum gestionezi dezinformările militare, fiind acolo, în mijlocul luptelor. Soluția lui Mircea Barbu este să nu se implice prea mult în narativele tactice. Jurnaliștii prezenți în războiul din Ucraina ascultă, bineînțeles, de Armată, strict pentru siguranța lor, dar motivele militare suspuse nu e treaba lor. Chiar dacă, de exemplu, Mircea Barbu a petrecut extrem de mult timp împreună cu soldații ucraineni, dormind în corturi cu ei, servind masa împreună. Chiar dacă acești soldați i-au salvat viața, l-au protejat de pericole.

În proiecție: fotografie realizată de Vadim Ghirda

„Există un anumit grad de empatie pentru cauza lor”, a admis Mircea Barbu, dar dincolo de faptul incontestabil că Ucraina a fost invadată de Rusia și civilii ucraineni sunt victimele acestui război, când vine vorba de narativele politice, „încerc să-mi pun întrebările pe care propaganda rusească mi le-ar pune, doar ca să mă asigur că reportajul meu nu este deplasat. Trebuie să fiu propriul meu Avocat al Diavolului. Ceea ce e destul de greu, de fapt, pentru un jurnalist freelancer, pentru că trebuie să fac toate acestea de unul singur”, a mai spus Mircea Barbu, adăugând că, potrivit observațiilor lui, „ucrainenii sunt mult mai subtili, nu prea recurg la propagandă, cum fac rușii”.

„Crimele de război sunt comise de oameni obișnuiți”

Locuitorii din zonele afectate de război sunt adesea deconectați de motivele oficiale și cele politice. Nu îi interesează. Sunt simpli supraviețuitori. „Uneori, oamenii care n-au nimic unii împotriva altora, ajung să se omoare între ei, la comanda unui lider sau politician”, a precizat Vadim Ghirda.

„Crimele de război sunt comise de oameni obișnuiți, oameni ca noi. Crimele de război nu sunt comise de maniaci profesioniști, ci sunt oameni care și-au pierdut prietenii și camarazii. Sunt oameni distruși, traumatizați”, a subliniat Vadim Ghirda. „Aceștia caută o modalitate de a răspunde la suferințele, la pierderile lor. Într-un cuvânt: e răzbunare”.

În război, nu există fairplay. „Acolo se uită totul despre Convențiile Internaționale, pe ambele părți. Să nu crezi niciodată că ești în siguranță datorită Convenției de la Geneva. Aceea există doar la Geneva”, a mai adăugat Vadim Ghirda.

Pe de altă parte, când intri în mijlocul războiului, este deosebit de complicat să nu vezi decât o parte a frontului, a admis Vadim Ghirda. „Este dificil, pentru că tinzi să te poziționezi pe o parte”. Acea parte este cea a oamenilor care suferă, a oamenilor nevinovați, dar din păcate și această poziționare este privită de unii ca o propagandă. „Evident că noi nu vrem să contribuim la propaganda de război. Lumea te va judeca oricum… dar asta spune ceva numai despre ei”, a spus Vadim Ghirda, adăugând că este extrem de greu, în ziua de azi, ca un reporter de război să pătrundă în zonele beligerante în mod 100% independent, fără să fie „Embed” în armată.

„În esență, suntem aceeași națiune”

„Întrebarea e: iei ce e la îndemână sau nu? Iei o parte din adevăr, contribuția ta în descoperirea adevărului ca să se formeze o imagine de ansamblu… sau nu? Este extrem de complicat, pentru că ești mereu întrebat de partea cui ești și, sincer să fiu, nu cred că există o neutralitate perfectă. Vei avea o preferință în orice domeniu, nu doar într-un război. Faza e că, atunci când atingi un anumit grad de maturitate, ajungi să înțelegi că aceste filosofii tribale, că ești ortodox, că ești catolic, că ești francez și eu sunt român… sunt de-a dreptul depășite. Aveau sens în trecut pentru garanția ordinii, dar cred că singura cale de a merge mai departe e să înțelegem că, în esență, suntem aceeași națiune. Și chiar dacă mai avem preferințe, ceea ce este normal, nu ar trebui să-ți acapareze judecata, să alegi o parte și să faci parte cu adevărat din propagandă”, a mai spus Vadim Ghirda.

S-a schimbat reportajul de război de-a lungul timpului? S-au schimbat războaiele în vreun fel?

– a întrebat jurnalistul John Lloyd, moderatorul dezbaterii.

„Nu am experiența lui Vadim (n. red. – reporter de război de 36 ani), dar aș spune că din întâmplare sau ghinion am fost toți trei în Ucraina când a început războiul. Am fost în orașe diferite, eu am fost în Kiev, Mircea a fost în Mariupol, Vadim a fost în regiunea Donbas. Nu pot povesti despre războiul din Iugoslavia precum Vadim, dar pot spune în schimb cum s-a schimbat războiul în Ucraina, din prima zi până la ultima când am fost eu acolo, adică în decembrie. S-a schimbat mult. A devenit mult mai periculos, a devenit mult mai înfricoșător”, a spus Ionuț Iordăchescu.

„Fugi! Are un cuțit!”

„A fost un moment, în urmă cu doi ani…”, a continuat Ionuț Iordăchescu, „în Bahmut, unde forțele ucrainene și rusești au luptat pentru acest oraș timp de un an. A fost una dintre cele mai rele lupte ale războiului. Într-o zi, au lovit centrul orașului. A fost o zi în care am făcut totul greșit din punct de vedere jurnalistic. Nu am purtat casca, am fumat o țigară în centrul orașului, iar forțele rusești au aruncat o bombă care explodează în cer și aruncă sute de alte bombe mai mici. Este o bombă interzisă de Convențiile Internaționale, ce nu ar trebui folosită în armată și în niciun caz împotriva civililor. Au țintit direct centrul orașului și a început să cadă ca ploaia, iar eu am găsit adăpost într-un loc foarte prost. A durat cam un minut, au fost destule victime… nu vreau să vorbesc despre asta… dar când s-a terminat și m-am ridicat, un coleg mi-a spus «Fugi! Are un cuțit!». A fost un localnic din Bahmut, cu un cuțit în mână, care a început să ne fugărească, spunând că rușii bombardează orașul din cauza noastră. A fost destul de înfricoșător. Dar nu îi pot acuza cu nimic. Îi pot înțelege până la un punct. Nu mă refer la violență fizică, ci la faptul că acești oameni trăiesc acolo în frică de ani de zile, sunt traumatizați, și sunt oameni care urmăresc mass-media rusească, care amplifică ideologia rusească. Deci… e și asta o parte a meseriei. Relaționarea cu oamenii. Noi vrem să povestim tragediile lor, dar înotăm în ape tulburi”.

De asemenea, a adăugat Ionuț Iordăchescu, dronele au schimbat semnificativ războiul. L-au înrăutățit, de fapt. Astăzi este imposibil pentru jurnaliștii de război, pentru soldați și pentru civili, să fie în siguranță în zonele deschise. În special în regiunea Donbas.

„Cel mai mult mă interesează civilii afectați de război”

„În esență, războaiele nu s-au schimbat. Motivațiile războiului nu s-au schimbat. Metodele s-au schimbat. Oamenii se războiesc din aceleași motive: religie, teritoriu, dușmănii, ură. Toate aceste sentimente, aceste ideologii fabricate, imaginare, au rămas tot acolo”, a spus Mircea Barbu. „Dar cred că rolul nostru, ca jurnaliști de război, este să ne focusăm pe aceste judecăți și să relatăm despre suferințele umane pe care războaiele le aduc în aceste comunități și nu pe metodele folosite în război. Eu, unul, nu cunosc niciun model de tanc, avioane sau elicoptere. Și mă mândresc cu această ignoranță. Nu-mi pasă ce model de tanc este pe câmpul de luptă, ceea ce mă interesează este să vorbesc cu oamenii care apasă butoanele și sunt și mai interesat să relatez povestea oamenilor afectați de ceea ce iese din acel cilindru. Cel mai mult mă interesează civilii afectați de război și ca aceste povești să ajungă la cât mai multă lume”.

Ceea ce este de-a dreptul dezamăgitor, a mai adăugat Mircea Barbu, este că sesizează o scădere dramatică a interesului general în aceste povești tulburătoare. Ignoranța a crescut semnificativ.

„Nu voi înțelege niciodată cum e posibil în ziua de azi”

În proiecție: fotografie realizată de Vadim Ghirda

Un alt aspect îngrijorător și mâhnitor, sesizat de Vadim Ghirda după atâția ani de experiență în jurnalismul de război, este că „din păcate, nu există niciun progres spre pace”.

„Din păcate, sunt un optimist patologic din fire (…) Chiar și în ultimul ceas, când m-a sunat Ionuț (n. red. – Iordăchescu) și mi-a spus că Putin a inițiat acea «operațiune», așa cum a descris-o eufemistic, nu credeam că e posibil. Credeam că vor fi 2-3 zile de lovituri de artilerie, iar apoi se vor așeza și vor rezolva altfel conflictele. Pentru că nu există nimic – de la conflicte personale, până la conflictele majore – ce nu poate fi rezolvat pur și simplu discutând problemele. Dar uite ce s-a întâmplat!”, a spus Vadim Ghirda.

„Probabil, nu voi înțelege niciodată cum e posibil în ziua de azi, în ciuda cantității semnificative a evidențelor vizuale, începând cu Al Doilea Război Mondial, dacă stai să te gândești, și chiar din Primul Război Mondial, să mai avem războaie. Toți cei care facem asta (n. red. – jurnalismul de război) speră în secret, sau ar trebui să spere, că munca noastră va preveni războaiele viitoare”, a mai spus Vadim Ghirda.

Concluzia sa este însă una deosebit de tristă, nu mai puțin dureroasă decât toate experiențele negative pe care le-a acumulat de-a lungul carierei:

„Ceva e fundamental în neregulă cu omenirea”.

Citește și:

Special Arad la Rațiu Forum Journalism Master Class – „o încrucișare între o tabără de vară și o zonă de antrenament pentru luptători Ninja”. Partea I: Decredibilizarea presei

Special Arad la Rațiu Forum Journalism Master Class. Partea a II-a: Cazul Călin Georgescu