joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Ionuț Popa, omul care a făcut minuni… „Mister”, ne părăsești în zi de meci, ultimul tău meci

    de Lucian Dănilă | 26 iunie 2020, 3:29 PM | Povești despre oameni | Sport

    1

    Am refuzat mereu să mi-l închipui pe Ionuț Popa suferind pe un pat de spital sau pe patul de acasă. Din momentul în care boala sa își arăta primele semne, mă interesam de la familie sau de la apropiați cum mai e, iar mintea mea își crea scenarii din care „Mister” urma să iasă învingător. Asta a fost nea Popică toată viața, un învingător.

    Ieri nu am putut scrie despre el. Vestea că a murit Ionuț Popa m-a atins prea tare deși, cumva, mă așteptam ca ea să vină la un moment dat. Știam despre problemele sale de sănătate, dar acel telefon de ieri dimineață, care practic m-a trezit din somn, m-a bulversat. Parcă mi-a murit un unchi, o rudă apropiată…

    Felul său de a fi, atitudinea, carisma pe care o afișa fie că era îmbrăcat în haine de casă în timp ce tundea gazonul de la terenul de minifotbal pe care l-a amenajat în Subcetate, fie că era îmbrăcat în costumul de antrenor în prima ligă, vitalitatea sa, m-au făcut ca niciodată să nu mă gândesc la vârsta lui. Da, 67 de ani nu sunt puțini, dar nu sunt nici mulți, iar cei care l-au cunoscut știu că Ionuț Popa nu își arăta sub nicio formă vârsta. Poate tocmai de aceea nu voiam să mi-l imaginez bolnav.

    Nu l-am vizitat cât a fost bolnav. Poate ar trebui să mă rușinez pentru asta, poate ar trebui să-mi fac mea culpa, dar vorbeam din când în când cu Medamira, Meda, fiica lui, și insistam să o sun, să nu ne mai scriem. „Nu pot Luci, dacă mă suni nu pot vorbi pentru că plâng”, îmi scria ea, iar aceste cuvinte îmi erau de ajuns pentru a-mi da seama cât este de gravă situația.

    Am dorit să mi-l aduc aminte mereu pe acel Ionuț Popa care era „nambăr oan” (n.r. în engleză number one) cum striga din spatele băncii de rezerve de pe Francisc Neumann, Sandu, celebrul om al străzii care a părăsit și el cu câțiva ani în urmă această lume. Am dorit să mi-l aduc aminte pe acel Ionuț Popa care era comparat cu Ștefan cel Mare la Iași, am dorit să mi-l aduc aminte pe acel Ionuț Popa care povestea cu poftă și cu umor întâmplări din viața și cariera sa, pe acel Ionuț Popa ambițios și plin de el, acel Ionuț Popa care, la o cafea la Segafredo, într-o dimineață de septembrie, îmi spunea: „Dănilă, ascultă-mă bine, o să-i salvez”, iar eu nu-l credeam nicio secundă. Îmi spunea că o va salva pe ACS Poli de la retrogradare, deși începuse campionatul cu 14 puncte penalizare… Și a salvat echipa în acel sezon într-un mod cum nu se putea mai dureros pentru mine și pentru arădeni: după un baraj cu UTA. Popa a reușit o nouă minune în acel an.

    Da, e chiar acel baraj în care și-a pus în cap galeria arădeană după ce a intrat în conflict cu ea și cu antrenorul Laurențiu Roșu în urma meciului de la Timișoara. Apoi a pus benzină pe flacăra care ardea în momentul în care, la Șiria, după ce timișorenii au câștigat barajul, și-a ras celebra-i mustață chiar în vestiar, după meci…

    Nu m-am putut supăra nici măcar atunci pe el pentru că îi înțelegeam trăirile, felul de a fi, felul de a reacționa și de a apăra interesele lui și ale clubului pe care-l reprezintă. Popa a fost un actor, a fost acel om care mereu și-a jucat rolul fără a-și pune mască. Îl acceptai cum e și îți era drag, sau îl antipatizai pentru firea lui și spectacolul pe care-l crea.

    Mi-a fost drag atât omul Ionuț Popa cât și antrenorul Ionuț Popa. Am fost fan al lui și al echipei UTA la victoriile cu Steaua, Dinamo sau Rapid din toamna anului 1993. Eram elev pe atunci, dar după aproape un deceniu i-am fost aproape când a reușit să ducă „Bătrâna Doamnă” pe prima scenă în vara lui 2002. I-am privit admirativ cariera ce a urmat după, cu promovarea Bihorului, a Jiului, dar și cei cinci ani pe care i-a petrecut la Iași, oraș în care a fost asemuit cu marele Ștefan. Iar asta nu e deloc puțin lucru… A promovat apoi și cu Mioveniul, iar cântecul de lebădă al carierei a fost salvarea celor de la ACS Poli, despre care scriam mai sus.

    Soarta a făcut ca finalul carierei să fie tot acasă, la UTA, echipa sa de suflet. Este echipa la care a reușit minuni, prin acea victorie contra Stelei, sau contra lui Dinamo, dar mai ales prin victoria de la Timișoara, acel 4-3 din octombrie 2002, după 0-2 la pauză. O altă minune a fost salvarea Iașului, echipă pe care a preluat-o pe ultimul loc și pe a cărei bancă a debutat cu o victorie în Ghencea…

    Adulat și contestat, iubit și urât, Ionuț Popa a fost un personaj care nu poate fi fabricat în niciun laborator, la niciun curs sau facultate. Dincolo de fotbalul de performanță, pe omul Popa l-am cunoscut la baza sportivă pe care și-a construit-o. Aici, oamenii veneau pentru el, pentru poveștile lui, pentru cum ne trata pe toți. El ne servea, el ne arbitra, el stătea cu noi la o cafea sau chiar o țuică, iar acum îmi lipsesc enorm acele seri, iar de acum îmi va lipsi mult personalitatea lui nea Popică…

    Aseară, la priveghi, am văzut lacrimi, lacrimi sincere ale celor care l-au cunoscut, ale celor care au lucrat cu el sau care i-au fost prieteni. Am simțit durerea fiicei sale Meda, a soției sale Rodica, dar l-am văzut trist și pe preotul Gheorghe Gligor, bunul său prieten de la Sânnicolau Mic, acolo unde va fi și locul său de veci. Și chiar mă gândeam că Ionuț Popa a fost un om dus la biserică, participând des, chiar alături de jucători, la slujbele preotului Gligor. În competiție, însă, în arenă, Ionuț nu era deloc o ușă de biserică. Striga, chiar înjura, intra în conflicte, dar știa și să își respecte competitorii. Dincolo de toate, Ionuț Popa a fost un profesionist, un antrenor cum Aradul nu a mai avut de la Coco Dumitrescu, unul dintre mentorii săi. Unii ar putea să-l aducă în ecuație și pe Emerich Jenei, arădean la origini, dar asimilat de Oradea…

    Ionuț Popa pleacă dintre noi într-o zi de meci, o după amiază de sâmbătă. Mâine va fi ultimul său meci, ultimul său drum. Mâine nu ne va mai vorbi, dar de mâine ne rămân amintirile cu el, și sunt multe și frumoase.

    Personal, mă bucur că am avut șansa să-l cunosc, mă bucur că am avut șansa să-i stau aproape atâtea zile și nopți, mă bucur că în viața mea a existat un asemenea om, cu plusurile și minusurile sale.

    Drum lin, „Mister”, odihnește-te în pace, nea Popică!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    0 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.