În România, înjurătura și nuditatea au multe în comun. Ne plac amândouă, dar ne ferim să recunoaștem. Vorbim despre ele de parcă ar fi fost inventate de vecini, nu de noi.

Societatea noastră acceptă cu greu ideea că înjurătura și limbajul licențios fac parte din cultura oricărui popor. Inclusiv a poporului român, cu tradiția sa multiseculară în domeniu și cu o creativitate pe care multe academii lingvistice ar privi-o, probabil, cu invidie.

Ne-am scandalizat când s-a vorbit despre educația sexuală în școli, de parcă proiectul de lege ar fi impus vizionarea obligatorie de filme porno în timpul orelor. Cam așa au reacționat și o parte dintre politicieni la dezbaterea legii în Parlament. Dar de la ei măcar nu avem așteptări, cum se spune.

În schimb, nimeni nu părea deranjat că aceiași elevi învață din familie, de pe stradă sau din mediile pe care le frecventează un vocabular pe care nici măcar dicționarele nu îndrăznesc să-l publice integral. Și asta până termină gimnaziul. După aceea, vorba lor, cerul este limita.

Unul dintre marile paradoxuri românești este că înjurăm mult și „cu talent”, dar ne este rușine să recunoaștem că înjurătura este și ea un fenomen cultural și lingvistic. Nu-i recunoaștem nicio valoare, deși o practicăm cu voluptate, în aproape toate împrejurările.

Poate dacă am fi ceva mai relaxați în înțelegerea acestui fenomen, am evita multe dintre situațiile penibile în care ne punem singuri atunci când nu ne mai putem controla și sărim calul. Poate am înțelege că înjurătura nu este doar o expresie a furiei, ci și un mijloc de descărcare emoțională, de umor, de etalare a superiorității, de intimidare sau chiar de apropiere între oameni.

În plus, de multe ori, înjurătura este cea mai bună însoțitoare a inteligenței și umorului.

Altfel, chiar și o vorbă nevinovată cum este „la naiba” poate produce un dezastru diplomatic. În schimb, rostită cu umor, o înjurătură ca un tunet poate stârni hazul celor din jur. Așadar, nu cuvintele sunt importante, ci contextul, tonul și relația dintre oameni.

Adevărul este că înjurătura spune despre un popor aproape la fel de multe ca baladele populare. Sau, în cazul nostru, ca doinele. Fiecare națiune înjură în funcție de propria istorie culturală.

Francezul explodează în câteva cuvinte scurte – putain, merde, bordel. Englezul își descarcă nervii cu aparentul său calm – bloody hell. Americanul rezolvă aproape orice cu deja plictisitorul fuck. Noi și ungurii jucăm însă în altă ligă.

La unguri, accentul cade mai ales pe persoana vizată. Scopul este demolarea adversarului. La români, ținta este mai sofisticată. Îl lovim și noi pe omul care ne-a supărat, normal, dar lovim în ceea ce are el mai sfânt, de regulă familie, mamă, nevastă, neam. Să țină minte!

Înjurătura românească este o adevărată poveste, cu introducere, cuprins și încheiere. Se spune că, pe vremuri, omul care știa să înjure cu haz era apreciat aproape la fel de mult ca povestitorul satului. Iar marii noștri scriitori au înțeles foarte bine acest lucru.

Caragiale aproape că nu-și lasă personajele să înjure. Le oprește la timp, pentru a lăsa imaginația cititorului sau a spectatorului să completeze restul. De acolo se naște hazul.

Creangă preferă porecla, comparația și vorba întoarsă. Iar în Povestea poveștilor demonstrează că până și vulgaritatea poate deveni literatură atunci când este trecută prin filtrul talentului.

Pe scurt, literatura română confirmă că trebuie să ai umor, inspirație și, poate, chiar talent pentru a transmite o înjurătură memorabilă. O înjurătură inspirată te face să râzi. Una leneșă te face doar de râs.

Din păcate, internetul și, mai ales, rețelele de socializare au demonetizat înjurătura și, în același timp, au democratizat-o prin participarea la acest act a multor neaveniți, lipsiți de imaginație și umor.

Păi, se pot compara bogatele noastre înjurături despre morți, mame, neveste și altele asemenea, asociate unor condimentate aprecieri sexuale, cu inexpresivele „frustratule”, „prostule”, „idiotule”, „dobitocule” sau „marș!”?

Niciodată. Aceasta parcă nici nu mai este înjurătură. Este economie de vocabular. Până și Marcel Ciolacu a fost mai inspirat când a spus că îl doare în p…ovestea lui Creangă de deficit.

Enola Day – Măi, András, ce-ți veni, băga-mi-aș!

Dincolo însă de rigiditatea cu care unii privesc înjurătura, există limite și pentru acest „act cultural”. Așa cum nu intri cu Wagner într-un club și nici cu manele la Ateneu, tot așa nu intri cu înjurătura oriunde.

Una este, bunăoară, să înjure un șofer blocat în trafic, alta, să înjure profesorul la ore sau judecătorul în sala de judecată. Una este să înjure cetățeanul Antal Petru pe Facebook și alta să înjure primarul cu același nume, tot pe Facebook.

Funcția publică nu se lasă la garderobă atunci când intri pe rețelele de socializare. Primarul nu încetează să fie primar după program și nici atunci când scrie pe pagina sa personală. La fel cum judecătorul nu încetează să fie judecător și profesorul nu încetează să fie profesor doar pentru că și-au schimbat parola contului.

În momentul în care vorbește despre administrație, despre investiții sau despre comunitate, el nu mai este doar Antal Petru. Este primarul Antal Petru și reprezintă instituția pe care o conduce.

„Măi dobitocule… Ești frustrat de-a binelea. Marș din «satul» ăsta și du-te în…” reprezintă o parte dintr-un dialog care nu ar fi trebuit să existe niciodată între un primar și un cetățean.

Primarul Petru Antal și-a justificat ulterior ieșirea spunând că a răspuns în aceeași manieră în care fusese tratat de cetățean și că apelativele folosite trebuie înțelese „ca metafore”, în sensul lor din DEX – „om fără pricepere și încăpățânat”, „persoană fără bun-simț”, „fără judecată”. A mai precizat că este deschis dialogului atunci când acesta este civilizat și bazat pe fapte, nu „jignirilor constante”.

Gigi Becali chiar a avut haz când a spus: „El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”.

Pentru noi, problema nu este înjurătura în sine, ci dezamăgirea este că a înjurat când și unde nu trebuia. Și, mai ales, că a făcut-o fără umor, fără imaginație și fără argumente. Adică exact opusul a ceea ce înseamnă înjurătura ca fenomen cultural și de limbaj.

Din clipa în care înjurătura începe să țină locul argumentului, problema nu mai este una de vocabular. Este una de caracter. Iar când cel care renunță la argument este un ales al comunității, devine și una de administrație. Atât.

Restul este în seama instituțiilor statului, sesizate de cetățean: Prefectură, Poliție locală, Poliție națională… Decizia (probabil de clasare) va fi doar a Poliției orășenești Pecica.