Atunci când, ajunși la capătul răbdării și al puterilor, ne mai întrebăm care-i problema cu noi, de ce ne scufundăm în derizoriu și corupție, un răspuns ar putea fi si asta: că astea sunt întâmplările care ne interesează, așa arată titlurile pe care clicuim spontan și instantaneu, după care ne supărăm că presa ne tratează cu știri de scandal, ocolește problemele grave cu care ne confruntăm, a ajuns un fel de slugă al celor cu bani și al gustului public de sub curul broaștei.

Umblăm cu telefonul deștept la ureche, fotografiem orice prostie în loc să ne uităm și să vedem despre ce este vorba, ascultăm manele în timp ce în teatre suflă vântul, punem reproduceri cu femei tâțoase și cu plaje exotice pe pereți în loc să ne uităm măcar după o reproducere a unei opere de artă certificate, ascultăm manele și zdrăngănit de muzică electronică în loc să mergem la un concert simfonic.

După care ne mirăm că cei pe care i-am ales pe baza acestor criterii, se comportă în consecință. În loc de artă ne oferă bere și mici, în loc de Goombey Dance Band – care și în forma originală este o manea antetermen – o copie care scârțâie pe play-back mai rău ca mașina noastră nemțească luată la al nu se știe câtelea second hand.

Ne revoltăm, ne scandalizăm orientat și după postul de televiziune pe care îl urmărim, al nostru e bun, al lor este mizerabil, după care ne mirăm că treaba nu merge nici dacă e a lor, nici dacă e al nostru.

Bugetul țării și, în consecință, al județelor iese la sfârșitul primului trimestru, nu se știe ce și cum s-au cheltuit banii până acum, în fond am trăit ascultând manele la păcănele fără să fi avut bani la dispoziție, respectiv banii pe care i-am avut veneau din direcții necunoscute și în scopuri misterioase.

Prim-ministrul țării declară că la noi mita este obicei folcloric precum colindele de Crăciun și te mai miri că, în orașul în care locuiești, pereții din centru îți cad în cap, ștrandul dispare încet înghițit de buruienile Cetății, despre care cei pe care i-ai ales că sunt mai buni ca ceilalți nu de mult suțineau că este viitorul luminos al orașului.

Și uite așa îți piere cheful de scris materiale de analiză și sinteză, îți vine așa să-ți iei câmpii și să scrii doar despre crime, accidente, violuri și sinucideri, mai ales atunci când realizezi că faci jurnalism de 30 de ani, știi tot ce se întâmplă la Arad, ai început să scrii pe vremea când cei care astăzi își bat joc de oraș și indirect de tine învățau, undeva la dracu în praznic, la gât, cum se leagă nodul cravatei.

Îți mai aduci aminte perfect afacerea, de fapt un fel de păcat originar al Aradului de astăzi, cu Fabrica de Zahăr, locul acela de pe Malul Mureșului unde, din câte se pare, se va construi un nou cartier rezidențial.

A fost atunci o afacere de un milion și jumate de euro, iar acum, cu toate avizele și studiile de fezabilitate, câștigul va putea fi și mai mare, singura problemă e puterea de cumpărare a arădeanului, ajunsă încet-încet tot pe acolo, pe sub curul broaștei, unde se ascultă manele la mici și bere și se înjură adversarul politic, cel puțin până când nu promite și el niște mici și beri.

Cu firmele de asamblat pe ducă, fără o investiție serioasă locală, tendința nu se va putea opri, noroc că vilele vor fi pe Malul Mureșului, tot se vor găsi ceva cumpărători, chiar dacă nu vor fi localnici, atrași de liniștea de moarte a orașului întreruptă doar din când în când de urlete de scandal de la accidentul sinucigaș de la păcănele.

De altfel, jurnalistul adevărat, în prezentarea și analiza prezentului cunoaște nu doar trecutul, ci întrevede câte ceva și din viitor. Știm și noi câte ceva despre o afacere despre care deocamdată din rațiuni de decență și local patriotism bine temperat spunem doar atât că ar putea fi o nouă escrocherie gen Fabrica de zahăr sau o șansă autentică pentru viitorul orașului.

Urmărim evoluția fenomenului, vom spune ce avem de spus la momentul oportun, cu atât mai mult cu cât prea ne-am încrezut până acum în promisiuni și vorbe goale, vorbe de manea politică în urma cărora n-am rămas nici măcar cu porția clasică de patru mici și o bere.

Am rămas în schimb cu pereți coșcoviți, cu Cetatea în paragină, cu drumuri care produc în fiecare primăvară găurile de rigoare și care umplu de bani niște buzunare bine țintite, cu texte de boiernași provinciali analfabeți funcționali și cam atât.

A, era să uit de pista de biciclete pentru sinucigașii scandalagii de la păcănele, pistă care te duce, dacă reușești să te strecori printre mașinile șefuților care parchează neregulamentar din instinct, pe podul luminos al lucrului degeaba de peste Mureș, mai precis te duce să-ți arate, dacă mai ai mintea cât de cât întreagă după toate astea, unde sunt banii tăi.

În fond, e foarte simplu: la ei…