De la un moment dat, presa locală, aceea, desigur, cam insulară, care nu era legată de el prin firele invizibile, dar cât se poate de palpabile, ale publicității orientate, a început să-i spună faraonul. Denumirea a prins, a fost preluată de cei mai puțin duși pe la bibliotecă, oferindu personajului un nimb care stătea pe el ca sutienul și chiloțeii pe văcuța vecinului.

Ghiță putea fi multe și mulți, dar faraon sub niciun chip. Cel mai important lucru ce rămâne în mintea omului atunci când aude de faraoni sunt piramidele. Eventual Sfinxul. Cei trecuți prin Egipt cu low-costul turistic mai află și de Luxor. Oricum, ideea este că a rămas după ei ceva ce se vede și după milenii întregi de eroziune naturală sau distrugeri umane.

După Ghiță însă nu va rămâne nimic. Eventual pasarela spre infinit de peste Mureș, o lucrare exemplară pentru a-i ilustra activitatea de peste 15 ani din fruntea administrației arădene. Pusă aiurea, fără funcționalitate, dar care a costat destul până la nu se știe cât, de ce și pentru cine.

Și mai rămâne și zâmbetul acela prevestitor de rele, ca al pisicii din Cheshire, confecționat, tot după o parte a presei, prin metode artificiale, având în vedere preocuparea omului pentru propria imagine, gustul său cultivat, pe modele dubioase, pentru pantaloni mulați, pulovere scumpe, tricouri cu brand și ceasuri care arată nu ora, ci starea materială și de putere a purtătorului.

Acum, la încheierea coșmarului, se poate spune fără teama de a greși că am avut de-a face pe aici în ultimii 15-20 de ani cu vechea poveste, atât de cunoscută de altfel, a regelui gol sau al lupului care se cere în casă și se face că este bunicuța bolnavă, demnă de ajutor, iar eterna Scufița Roșie, simbolizând poporul naiv și binevoitor, cade în capcană din nou și încă odată.

Nimic nu-l recomanda pentru ce se opintea să devină, doar dorința de putere și lipsa sa de scrupule, combinația cea mai firească și eficientă în astfel de situații. Venind de nicăieri, tot ca în poveste, nu avea nicio șansă dacă nu intra prin căsătorie în elita politică a Aradului, dacă nu se folosea de bunăvoința și naivitatea unora în drumul său spre vârful înghețat din biroul său cât o sală de sport.

De altfel, această funciară amoralitate a impostorilor, dublată de o morbidă atracție spre vulgar și scandalos, explică toată povestea, inclusiv acest festin scabros de o săptămână care marchează ieșirea sa din istoria locală în speranța că va ajunge celebru și mare chiar în lumea fraților Grimm sau a lui Andersen.

Nu va ajunge, desigur, și-a depășit de mult nivelul absolut de incompetență, tocmai de aceea se poate afirma de pe acum că vârful carierei sale a fost marcat prin Marea Adunare Populară de la Vladimirescu, o adevărată încununare a săptămânii trecute, o săptămână care ar trece în istoria locală, dacă istoria locală ar reține-o, drept săptămâna în care Falcă și-a sărbătorit cei 15 ani de când se folosește de Arad ca de hârtia igienică pentru a-și atinge penibilele sale scopuri, dar și ca un tratament, o cură pentru tulburările sale de personalitate și nu numai.

A fost un spectacol penibil și jalnic, compromițător pentru toți cei care au participat, gudurându-se de imaginea bolnavă a puterii, în frunte cu Ludovic Orban, cel venit la Arad în inconștiența-i de pe acum banală, lăsându-se folosit în jocul acesta macabru al imposturii agresive și patologice.

Vineri după șase nu mai încăpeai pe șosea la Vladimirescu de mașinile și autocarele – închiriate pe banii cui și pentru ce? – care aduceau lumea – e vorba de mii de oameni – la manifestare exact ca pe vremea lui Ceaușescu, înlocuind munca și priceperea cu imaginea lor propagandistică, realitatea cu bolboroseala agramată despre „realizărili” de doi bani ale omului închis în singurătatea psihozei sale.

Citește și: Odată cu chermeza de rămas bun, Falcă a primit mii de urări „de bine”, dar nu de la miile de invitați, ci de la miile de șoferi „paralizați” în trafic zeci de minute | Foto-Video

Cu câteva zile înainte, în timp ce o parte a orașului înota în apele căzute la ultimele ploi, primarul își lua adio de la coșmarul pe care l-a creat în sala Filarmonicii în care muzicienii sunt în grevă, povestind viața sa banală din leagăn ilustrată cu imaginea mamei sale aduse acolo de la Brad ca sfintele moaște de la Constantinopol. În timp ce clădirile istorice din centru își leapădă tencuiala pe trotuar, marele om preda tricolorul pe scenă omului timid și simplu, dar cu spatele tare, pe care îl vrea îndepărtat din primărie cât mai repede, fiind singurul, se pare, pe acolo care mai are și o brumă de bun simț.

E vorba de Bibarț, ajuns neimportant, chiar deranjant nițel, după decăderea lui Coldea, al cărui fin este, cel pe care trebuie, conform legii, să-l lase în locul său, dar pe care l-ar da afară mâine dacă s-ar putea, având pregătite pentru continuarea jocului păpuși pe care le consideră creațiile sale. Bîlcea și Bulbuc, actorașul care a ajuns mai departe în nici 3 ani ca alții într-o viață, sunt într-adevăr creațiile sale, însă, așa cum se știe, în lumea aceasta bolnavă a puterii de dragul puterii nu poți avea încredere nici în propria ta umbră.

Săptămâna febrilă de adio s-a terminat pe aeroport, acolo unde, în lipsă de avioane, se organizează de o vreme concerte tehno și nu numai, demonstrând, dacă mai era cazul, că sub și prin Falcă nimic și nimeni nu rămâne neatins de balele grețoase ale puterii înstrăinate de cei care o dețin prin lege.

De asta spuneam: la așa o manifestare jalnică a limitării și obrăzniciei agresive, chiar că ne-a picat falca…