Ați observat, sper, încercăm să ocolim subiectul.

Nu de teamă, Doamne feri!, am văzut noi multe și mulți la viața noastră, nu, explicația ar fi că pe de o parte ne-am cam plictisit de atâta țopărlănie, pe de alta nu dorim să-i facem imagine, în fond numitul crește din imagine proastă într-o zi cât alții din aia bună în ani de zile.

Tineretul însă nu se lasă (Gheorghe Falcă și ordinara lui clanță), ei mai speră, sunt naivi și bine intenționați, cred în evoluția omului în general, sunt convinși, habar n-am de ce, că educația contează, iar omul poate deveni bun cu timpul chiar dacă a fost crescut de lupi precum Mowgli din cartea lui Kipling.

Cei care am studiat la vremea noastră și antropologie și etologie – asta-i știința comportamentului animal inventat de Konrad Lorentz, cel care a descifrat limbajul gâsculițelor, iar mai târziu von Frisch pe cel al albinuțelor –, știm, de exemplu, că povestea lui Mowgli este pură ficțiune, niciun copil rătăcit printre sălbăticiuni și recuperat ulterior nu a mai putut fi salvat sau reintegrat în comunitatea oamenilor.

Avem însă celebrul exemplu a lui Kaspar Hauser, un tânăr care a apărut de nicăieri prin Nurnberg, în 1828, susținând că a fost închis toată viață într-o celulă, învățat să scrie și să citească de cineva care își acoperea fața tot timpul, slobozit după acești ani cu o fițuică în mână și cu îndemnul să se facă cavalerist precum tatăl său, mort, după cum i s-a spus, între timp.

Povestea a luat amploare transformându-se pe nesimțite într-un mit modern al identității niciodată sigure, subordonate mereu mediului din care venim sau ni se pare că venim, prelucrările literare și muzicale, plus ceva filme, propulsându-l pe Kaspar Hauser – cel pe care cei mai mulți din timpul vieții sale de numai 21 de ani l-au considerat, pur și simplu, un escroc, un mitoman notoriu – în mentalul colectiv modern, printre alte falsuri celebre care s-au compus în concepția noastră actuală despre om și societatea în care trăiește.

Oamenii publici din Europa modernă poartă în personalitatea lor, fiecare în felul său propriu și inconfundabil, ceva din acest escroc misterios care a sfârșit lamentabil la numai 21 de ani, murind, se pare, din rana de pumnal pe care și l-a produs singur din dorința sa ca povestea inventată să nu-și piardă din credibilitate și să-l trădeze.

Tot așa și al nostru primar-gigolo, totalmente neadecvat funcției pe care o are, iese din când în când în public cu false răni pe care și le produce singur, încercând astfel să-și susțină povestea-i confecționată de propaganda politică, dar care începe să-și arate adevărata față.

Liberal de conjunctură, militează în gura mare pentru referendumul antieuropean, mai mult decât atât se afișează la vot cu întreaga-i familie, jucând ipocrit rolul capului de familie ireproșabil, folosindu-se fără scrupule de propriul copil, cel care nu are habar ce se întâmplă, de ce e purtat cu alai la un vot cu care nu are nicio treabă și care nu ar trebui folosit pentru interesele care nu sunt și ale lui.

Se duce pompos și grandoman să semneze lista care militează pentru un referendum prin care să se interzică accesul la roluri de lideri politici celor condamnați pentru fapte de corupție, după care faultează inițiativa pe unde apucă, trimițând listele cu semnăturile considerate în neregulă la organele de anchetă și justiție.

Se ia în gură cu un politician, parlamentar european de altfel, adică aflat la nivelul la care el tânjește de ani buni, folosind un limbaj absolut suburban, caracteristic unui anumit mediu din care, de obicei și pe la casele mai bune, un primar de mare oraș nu are cum să facă parte.

Dar prin ceea ce se înscrie plenar în sindromul Kaspar Hauser, adică al escrocului pur de identitate, este ușurința cu care schimbă discuția, trecând de la una la alta, de obicei de la temele care nu îi convin la cele în care se simte acasă, fiind convins că acele disimulări jenante sunt în favoarea sa, cultivându-i imaginea de politician abil și versat, un adevărat vulpoi al vieții publice, la care arădenii ar trebui să țină ca la ochii lor din cap, în fond nu vor mai avea un astfel de politician în vecii vecilor, amin.

În acest tangou al disimulării, tăcere absolută despre contracte preferențiale, despre nenumăratele studii de fezabilitate doar de făcut bani, liniște mare despre noul bazin de polo, liniște despre Monumentul Marii Uniri, liniște despre clădirile din centru sau despre strada Tribunul Axente, ultracentrală, dar care nu este nici acum asfaltată, liniște despre toboganele din ștrand care trebuiau să fie gata în august, dar probabil, așa cum am prevăzut, nu vor fi gata nici la Anul Nou, liniște de mormânt despre Corso – oare știe care este partea din oraș numită de arădeni Corso? – care mai nou arată ca strada principală a unui orășel de cinci mii de locuitori din Sud, despre toate astea și altele la fel de dezastruoase, nimic. În schimb, în săptămâna care a trecut, omul nostru a primit o informație dătătoare de speranțe despre stadionul care se construiește de zece ani și trebuia să fie gata de cel puțin cinci.

Ei, și uite așa, tras la trei ace – ceea ce în cazul lui înseamnă blugi mulați și suflecați (e reconfortant când un bărbat crede că are picioare frumoase) cu botine de piele maro și cămașă albă suflecată, desigur, să se vadă ceasul de marcă de pe antebraț, noutatea toamnă-iarnă a costumației fiind vesta care se asorta cu botinele la pătrățele maro – omul nostru s-a prezentat cu presa (sa) după el pe șantierul stadionului UTA, realizând câteva instantanee de prezentare de modă în cadru neconvențional care au făcut să le pice instantaneu falca la câteva case de modă celebre, în frunte cu Versace.

Desigur, compleul e nițel depășit, prezentăm de aceea mai jos colecția Versace toamna-iarna de anul trecut, veti vedea diferențele esențiale dintre manechini și primarul Aradului, ceea ce nu este totuși decisiv fiindcă manechinii lui Versace habar n-au de stadionul UTA și nu-i doare nici în cot de orașul aflat în paragină de pe ambele maluri ale Mureșului, în care un primar în loc să se ocupe de treburile obștii se lansează, într-un limbaj de mafioți, într-o nouă prezentare de modă, așa cum își imaginează el că îi stă bine…

Un amic mi-a atras atenția asupra modului absolut inedit în care manechinul Aradului a apreciat proaspăt renovata sală a filarmonicii, spunând că dacă scapi un obiect pe jos – pe sus fiind mai dificil -, poți auzi acustica sălii…

Mai ales, completăm noi, dacă te afli pe șantierul stadionului UTA, îmbrăcat ca un fante de cartier dintr-un oraș mic, dar mic de tot…