Nu, nu pentru că vom avea doar tranvaie… (Falcă, oprit la VaNa Curtici! A vrut să fugă din țară, după ce aseară a înjuMghiat de șase ori liNba română)

Nici faptul că Geanina Pistru parchează cu Range Roveru unde o taie capu nu ni se pare decisiv din acest punct de vedere. (Pola Zilei | Cine a sesizat Poliția Locală că Geani Pistru parchează neregulamentar?)

Răspunsul este chiar mai simplu decât vă imaginați: nu vom avea nevoie!

Modul în care este orașul administrat, mai exact lipsa de perspectivă și de concepție caracteristică așa numitei elite care se ocupă de treburile publice ne condamnă la un provincialism extrem, ne arunca în zona orășelelor de provincie prăfuite sau înnoroiate în care degeaba cauți un restaurant mai ca lumea sau un bar unde să te simți cât de cât bine, nu vei găsi doar bombe sau crâșme de cartier.

Ar fi bine, foarte bine ca trendul acesta să se schimbe, să nu mai vedem mall-uri, precum cel vizavi de Bidi, care se închid din lipsă de clienți, respectiv putere de cumpărare.

Teatrul în care nu poți juca mai mult de trei-patru reprezentații din lipsă de spectatori, în care lojele se umplu de „notabilități” doar la concursuri de frumusețe sau congrese de partid, o orchestră filarmonică – printre primele din țară – care este considerată în plus de actualii edili, problema lor cea mai mare fiind să nu le crească salariile.

Și ne plângem degeaba de lideri, ei sunt doar cei mai dominanți și dornici de adulare pe față dintre cei pe care îi administrează, în fond într-un oraș care moare nu te poți aștepta la elite culturale, la salariați cu pretenții, la cetățeni cu conștiința importanței lor civice și economice.

Nu exagerez, Aradul a devenit în ultimele două decenii un oraș din care se pleacă – mai nou pleacă și multinaționalele și puținele firme de asamblat tot felul de subansambluri – a ajuns de la 200 de mii la sub 150, adică o scădere a populației de peste un sfert în nici un sfert de secol.

Nu trebuie să fii foarte inteligent, chiar dacă te „manifești” plenar pe FB, pentru a realiza că pleacă cei mai buni, cei tineri sau care încă se simt tineri și sunt nemulțumiți de condițiile pe care orașul le oferă atât la nivelul oportunităților de muncă cât și la cel al divertismentului și culturii.

Se produce, adică o selecție foarte negativă pentru viitorul orașului, cei care rămân sunt cei mai în vârstă, cei care n-au ce să mai facă sau aceia care nu au pretenții mari de la ceilalți, asa cum nu au pretenții nici față de ei înșiși.

Zâmbesc tâmp și postează fotografii cu șobolani în plin centru iar dacă le spui că Aradul a văzut și zile mai bune, se uită la tine ca la unul care nu știe ce vorbește sau, eventual, are ceva cu Falcă.

Aradul nu a fost niciodată o citadelă culturală, însă, cel puțin până în ultimele timpuri, în comparația de pe acum vestită cu Oradea și Timișoara, ieșea foarte bine datorită spiritului civic al cetățenilor săi, al meseriașilor care susțineau tehnici de vârf: chiar dacă uităm de automobilele și avioanele de la începutul secolului trecut, în Arad se construiau mașini-unelte și material-rulant, ceasuri și aparate de automatizare, nemaivorbind de industrii unice cum a fost fabrica de păpuși.

Erau meseriași cu pretenții care mergeau la teatru și la concertele Filarmonicii sau își petreceau timpul liber în mod elevat, făcând excursii și sport – sportul cu vâsle pe Mureș, fiind de asemenea o invenție arădeană pe aceste meleaguri – sau mergeau la meciul de fotbal al UTA-ei în stadionul construit după model Highbury de baronul care era amic cu toți oamenii interesanți ai urbei, fie că erau jurnaliști, artiști sau artiste, respectivi simplii arădeni.

Dacă veți spune că toate acestea sunt nostalgiile unui bătrân, greșiți: nu deplâng ce a fost, arăt doar trecutul la care ne putem raporta, așteptând gesturi în prezent de la care am putea spera.

Dar până când administrația atrage doar supermarketuri și firme care vin pentru salariul scăzut pe care îl plătesc arădeanului – o relație cam perversă, nu, în fond acel salariu care rareori trece de 1500 de lei, se va cheltui împingând coșul în aceste supermarketuri – până când construiește piste de biciclete pe care nu poți pedala și poduri care nu duc nicăieri, nu-ți prea rămâne decât trecutul.

Până când edilii care te „administrează” de nu te vezi dau doar din gură dar nu reușesc să „cheltuiască” nici banii pe care le dai tu prin taxe și impozite, nu prea ai de ce să speri.

Până când se vorbește de regenerare urbană – de fapt desființare vinovat de mult întârziată a garajelor socialiste de tablă dintre blocuri – și clădirile istorice din centru îți pică la propriu în cap iar orașul arată în soarele de primăvară din acest sfârșit de februarie ca un oraș-fantomă, este, cred eu, cât se poate de explicabil că te apucă o nostalgie deznădăjduită.

Iar dacă după toate acestea încă tot credeți că e vorba de lamentările unui bătrân care nu mai vede nimic frumos în viață, ilustrez textul cu fotografii făcute, ieri, duminica, de un coleg mult mai tânăr ca mine, oripilat de pustiul, de aspectul jalnic al orașului în care locuiește.

Și fotografiile nu au fost făcute la margine de oraș, în vreun cartier în care regenerarea urbană duduie de ani buni, dar garajele ruginite, în care nici mașini nu mai sunt, stau, bine mersi, ca un memento mori al neputinței noastre…

Al lipsei noastre de pretenții…