Pentru cei tineri, bancul de acum câteva decenii era cu chinezii înaintea revoluției culturale a lui Mao Zedong. Întrebarea se adresa cetățeanului cel mai numeros din lume, după o scurtă bătaie la ușă: Cu cine ții, cu Mao sau cu Țao? Indiferent de răspuns, primeai zece la fund. Ideea era că șefii se schimbau cu așa repeziciune încât nu aveai cum să nimerești răspunsul corect.

La Arad, acum nu e chiar așa, nu primești zece lovituri la fund dacă nu știi cine ce a făcut sau n-a făcut, cine e de lăudat pentru Hubul Marta, cine nu, cine e cel care trage sforile la Filarmonică și cine se face doar, ce va fi cu Piața Mare și cine hotărăște cum și când va fi.

Și ar mai fi multe lucruri de clarificat, arădeanul le știe de când e lumea, trăind nonșalant într-o lume promisă. Și câte nu i-au fost promise? Cetatea, ștrandul, pista de biciclete, zona pietonală, piețe moderne și accesibile, fără să mai vorbim altele mai rafinate.

Și, uite așa, pe nesimțite, ajungem, tiptil-tiptil, ca să nu creăm panică (un alt banc de pe vremea socialismului), la ceea ce ne lipsește, dar ne cam doare în paișpe. De fapt, nici acolo.

Pentru cine se prinde mai greu, de cultură vorbim. De teatru și filarmonică, galerii și biblioteci, deci chestiile acelea uitate, căzute în desuetitudine de când fiecare dintre noi se uită în continuu și fără întreruperi decisive pe ecrane. Știți, ecranele acelea pe care găsești de toate. Mai mult decât atâta, după câteva căutări orientate, fiind deștept ecranul, se prinde și începe să îți livreze doar ceea ce căutai, ceea ce te interesează mai mult. Și, în secret, fără să te dea în gât. Poți căuta bancuri porcoase, pagini cu pornoșag și alte cele, nemaivorbind de paginile care confirmă că nu, nu ești prost și incult, ideile tale sunt împărtășite și de alții, pentru că da, nu mai există diferența dintre deștept și prost, dintre cult și incult, dintre rafinat și cel ca cizma, nu, suntem toți o apă și un pământ, măcar acum se vede că degeaba s-au dat unii deștepți, nu sunt cu nimic mai breji ca noi.

Am spus toate astea fiindcă explică multe din comportamentul celor care ne administrează. Nu spun că ne conduc, că ei, sărmanii, nu sunt în stare să conducă o domnișoară până la toaletă, darămite să se pună în fruntea unei comunități și să o ducă pe cele mai înalte culmi ale culturii și civilizației (tot din socialism, dar nu e banc).

Și ca toate acestea să aibă o explicație, sau măcar o scuză, nu mai avem nici primar. Mai precis avem trei, cei doi viceprimari având acțiuni dirijate nu în înțelegere cu Bibi, ci din contra, în răspăr cu el. El, săracul, prins între ciocanul numit Ghiță și nicovala, alintată simplu Generalu’, încearcă tot ce este omenește posibil, dar nu-i iese nicicum și gata.

Lazăr Faur are un interes mai puturos așa la Livada, vrea canalizare, Ilie Cheșa vrea Hub la MARTA, chiar dacă nu știe exact ce ar însemna asta de fapt, așa că Bibi rămâne singur în fața avalanșei de concerte și cheltuieli năprasnice de Zilele Aradului. Pe stadion nu se poate amâna, vine și Gheorghe Zamfir și ce a mai rămas din Phoenix, așa că trebuie umblat la banii Filarmonicii. Cu grijă, că e cu cântec, dar asta este, trebuie să decizi, că de aia ești primar ales. Decizi așadar, după care revii asupra deciziei și tot așa până când ești arătat cu degetul: poftim primar, habar nu are ce vrea, dar chiar dacă ar ști, tot nu s-ar alege cu nimic. Veghează pentru asta Sergiu, Iustin Marinel și Lazăr, asta ca să nu mai vorbim de Ilie.

Trecând la analize pe bune, este evident că după aproape douăzeci de ani puterea acumulată de Gheorghe Falcă nu s-a disipat, eventual s-a transformat. În Arad, se întâmplă în continuare tot ce vrea el, iar el, am avut timp destul ca să ne dăm seama, nu vrea de fapt nimic. Nimic pentru oraș, pentru oamenii din Arad, nimic care să nu îi aducă și lui un avantaj. De imagine sau material sau amândouă la un loc, cum îi mai bine.

Așa că întrebarea din titlu se simplifică: cu cine ții, cu Bibi sau cu Ghiță? Ceilalți sunt pioni în jocul de putere care ne macină de două decenii și care are în vedere strict criterii de putere și nu de administrație. Dar întrebarea se complică pe parcurs, înainte de toate pentru că din moment ce cam știi ce poate pielea lui Ghiță, despre Bibi nu știi nimic sigur.

Că ar fi, că își face echipă, că mai un pic și scapă de presiunea exercitată prin toți porii de Ghiță, că o fi, că o păți. Deocamdată nimic, rămâne totul cum am stabilit, Aradul stă pe loc, de fapt, cel puțin în ceea ce privește viața culturală, face serioși pași în spate, în fond nu e de ici-colo ca urmașa primei școli de muzică de pe aici să se bălăngănească pe marginea prăpastiei simbolice, dar și materiale.

Tinerii pleacă unde văd cu ochii, cei bătrâni contează din ce în ce mai puțin, vocea „patriotului naționale” se aude pe toate canalele, obturând vocile echilibrate și avizate. Te uiți în jur disperat, căutând cu privirea măcar unul dintre cei care se dau politicieni pe aici, să-l vezi cât de cât capabil, dar nu dai decât de dubluri și alter-egouri ale lui Gheorghe Falcă.

Se pare că asta este soarta orașului nostru mult încercat și mult iubit: să dispară dintre orașele importante ale țării, să devină, așa cum mulți zic deja, o comună mai mare dintre Timișoara și Oradea.

Plus UTA, pardon: numai UTA…