Într-o duminică după amiază de toamnă splendidă când ai avea atâtea de făcut, dar nu faci nimic, rămâne doar să te gândești la meciul de seară dintre UTA și CFR Cluj. Țe-ef-er mai pe ungurește așa.
Asta este, cine știe fotbal și nițică istorie, știe că Țe-ef-er de Cluj e de fapt Vasutas din 1907, așa că cei de acolo, cei care știu, o consideră echipă ungurească, cea românească fiind ”U” Cluj. Noi pe aici nu avem astfel de probleme, UTA este a orașului, așa e prin părțile astea mai vestice, chiar dacă mai avem și slăbiciuni, până la urmă tot ne înțelegem noi cumva.

Problema nu e asta, ci faptul că CFR-Vasutas ne-a luat titlul de campioana provinciei, fiind de un an echipa nebucureșteană cu cele mai multe titluri de campioană a României. Ei au șapte, obținute toate după 2008, noi doar șase, obținute între 1945-1970. De fapt – țin să transmit asta Domnului Balint – din punctul meu de vedere putem lua bătaie de la oricine, dar nu de la CFR 1907 Cluj. Chiar dacă mi-am făcut studenția în orașul de pe Someș. Și țineam și acolo cu UTA, desigur.

Om vedea diseară, până atunci ce să mai facem, ne pierdem timpul cu evenimentul de ieri de la București. Să-i spunem așa, deși a fost absolut previzibil, dar, așa cum se obișnuiește pe la noi, cu atât mai scandalos. De fapt nici măcar nu ar trebui să ne intereseze prea mult, având în vedere lipsa de interes a bucureștenilor pentru Arad – cei mai mulți se miră când află că pe lângă Timișoara și Oradea mai este un oraș mare pe granița de vest -, dar, ce să facem, deocamdată este centralism democratic ca pe vremea degrabă împușcatului, așa că ne uităm și noi, ce mai fac ai noștri când se duc la Bucale.

Omul nostru nambăr uan, venit la Arad de la Brad, via Timișoara, s-a pregătit din timp, plecând la București încă pe la mijlocul săptămânii, punându-și mult iubita-i cravată verde și, desigur, ochelarii Ray Ban. A pornit cu zâmbetul pe buze, așa cum bine se vede din selfiul postat pe FB cu această ocazie, în fond s-a înțeles cu câștigătorul, va fi unul dintre nenumărații vicepreședinți – mai mulți ca o echipă de fotbal cu rezerve cu tot – deci nu avea ce pierde în afara bunului simț pe care cine știe de l-a avut vreodată.

Ceea ce e mai mult decât bine, în fond în PNL-ul actual nu ai nicio șansă cu decența și cu bunul simț. Când Klaus nu-și pune masca între 5 mii de mascați, iar Rareș Bogdan zâmbește imperturbabil de parcă l-ar vede în continuu pe Moș Crăciun, nu mai ai treabă cu bunul simț. În fond, alegerea lui Klaus tocmai pe asta miza: un obraznic infantil pe care îl poate schimba oricând cum vrea mușchii săi. Între două partide de golf, de exemplu.

După alegerea de sâmbătă seara, analiștii neamului au realizat că prin promovarea lui Cîțu s-a desființat și ultimul partid istoric românesc, PNL-ul adică, de parcă mai era de desființat ceva acolo. Mă rog, are dreptate și Domnul Mihai Șora, acest ultim înțelept autentic al neamului, care, imediat după alegerea lui Cîțu, a decretat moartea PNL. Se poate spune și așa: după o lungă suferință și îndelungate chinuri, sâmbătă seara și-a dat obștescul sfârșit, ducându-se să se odihnească lângă PNȚCD.

Dar uite că fotbalul nu mă lasă să mă ocup de reprezentația Caragiale de la Romexpo, Arsenalul – da, este echipa mea favorită de la englezi, din cauză de UTA – joacă tot în seara aceasta derbiul nord-londonez. Cu Spurs adică, știți, echipa aceea pe care era să o eliminăm în sferturile primei ediții ale cupei UEFA. Mă opresc de aceea aici, selectând cele mai bune fotografii ale Domnului Falcă de la Romexpo, de preferință cu cravată verde.

Revin după ce se termină meciul, adică meciurile, nu înainte să vă spun că dacă UTA câștigă, nu mă interesează de pierde Arsenalul. Și să nu uit totuși: în 72, pe când juca cu Tottenham, UTA era pe primul loc în clasament. Să vă spun cine era pe ultimul? Da, ați ghicit: CFR-ul!

Era firesc ca CFR-ul să deschidă scorul, nu-i nimic neașteptat, așteptăm repriza a doua, până atunci să vă spun de ce pendulez mai nou între politică și sport. Păi, vedeți, asta este, sportul și fotbalul cu atât mai mult reprezintă îmblânzirea luptei pentru putere, un joc în care victoria este simbolică și oferă satisfacție pur sufletească celor care țin cu echipa.

În politică nu e așa. Acolo lupta e pe viață și pe moarte, totul e permis, chiar și mai mult decât totul. Gândiți-vă la cele două războaie mondiale ca să vă dați seama că nu vorbesc degeaba. Iar rezultatul, chiar și în timp de pace, este acapararea puterii cu orice mijloace, păstrarea ei indiferent de rezultat. Țara se poate duce naibii, poporul cu atât mai mult, important e ca puterea să rămână la noi. La ei, adică.

La cei cu cravata verde, albastră, mov sau galbenă în funcție de eveniment.

A rămas unu-zero pentru ei până la sfârșit. Dar echipa a luptat, iar spectatorii au fost din nou alături de ea. Fotbalul nu este doar pe teren, este și ceea ce se întâmplă în tribune.

Dar spre deosebire de fotbal, în politica românească mai nou se joacă doar în culise. Mic și la câștig sigur. Problema e că în politică meciul nu se termină niciodată.

Apropo, măcar Arsenal i-a caftit bine pe cei de la Spurs…