Chiar dacă săptămâna trecută s-au întâmplat multe lucruri importante pentru lume, țară și Arad – și nu vorbesc aici neapărat de alegeri, ci de Festivalul Underground –, senzația de presă s-a întâmplat vineri, atunci când publicația la care scriu a prezentat discursul șefei de promoție din Ineu la festivitatea de absolvire.

Discursul Iuliei Cociuba a făcut înconjurul țării, presa românească, pornind de la Special, a trăit o zi de febră în care comentariile au curs, majoritatea fiind de apreciere și felicitare a tinerei curajoase care a pus punctu pe i, spunând că școala unde a devenit șefă de promoție a învățat-o să mintă, să se prefacă și alte cele, fiind de fapt o instituție care în loc să educe, pervertește tânăra generație.

E vorba, desigur, printr-o simplă extensie, nu doar de școala la care a învățat și a devenit șefă de promoție Iulia, ci de întreg sistemul educativ al țării, unul corupt, fals și care produce pe bandă rulantă pseudovalori.

Să nu cădem în greșeală: școala românească – ca de altfel întregul sistem mondial al educației – suferă din plin, trecutul fiind întunecat – vedeți videoul final, un clip Pink Floyd celebru de peste jumătate de secol –, prezentul lichefiat în impostură, iar viitorul neclar și amenințător. Din acest punct de vedere, tânăra șefă de promoție din Ineu ar putea să aibă și dreptate, numai că realitatea este nițel mai complexă decât o poate surprinde un discurs de la o ceremonie de absolvire.

Și ca să nu mă bănuiți că, având în vedere trecutul meu de cadru didactic, încerc să o pun la punct pe șefa de promoție de la Ineu, vă mărturisesc că, așa cum bănuiți, probabil, am fost și eu elev și student înainte de a deveni profesor. Și asta în sistemul de jalnică amintire a socialismului biruitor.

Dar nu am început să mint la școală, nici măcar la grădiniță. La grădiniță deja eram as în a mă preface că nu, nu eu am fost cel care i-am pus piedică fetiței din fața mea. Am învățat, așa cum învățăm cu toții, în familie. Cu mama era simplu, ea se bucura de orice care îi gâdila orgoliul matern, cu tata nițel mai greu. El se uita în ochii mei și îmi spunea verde în față: iarăși mă minți. Ba nu, încercam eu să contracarez, dar știam că am pierdut din nou.

Dacă vreau să fiu sincer – și de ce n-aș fi, la vârsta mea minciuna ar fi un nonsens: eu la școală, la liceu, am hotărât să nu mai mint. Jucam fotbal la ora de educație fizică, un meci organizat ca lumea, dar fără arbitri, normal, în șapte, pe terenul de handbal, eu susținând, la un moment dat, că mingea pe care am preluat-o și din care am dat golul egalizator, nu ieșise afară înainte. De ce minți, mi-o întoarse cel mai bun fotbalist de pe teren care juca în echipa adversă. Nu mint, i-a răspuns eu măreț, fără să mă aștept la ce va urma. Adversarul a venit hotărât la mine și mi-a tras o palmă de era să cad pe jos. Am ieșit furios de pe teren. Cred că ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care încercam să le ascund. Dar nu lovitura mă durea cel mai tare, ci conștiința faptului că știam că el are dreptate, iar eu am mințit. Atunci, departe de lumea dezlănțuită care tocmai juca fotbal, am hotărât să nu mai mint niciodată. Normal, nu am reușit să mă țin de promisiune fără rest, dar cred că atunci s-a întâmplat ceva decisiv pentru viața mea. Și, da, eram elev în cel mai la modă liceu din Arad. Un liceu de elită, cum era pe atunci, cu pretenții de multe ori aberante și care erau respectate doar de cei mai umili și „cuminți” elevi.

Nu dau vina pe școală și nici nu ridic școala în slăvi, vreau doar să spun că minciuna, înrădăcinată în instinctul de conformare dintotdeauna, este un rezultat aproape firesc al conviețuirii sociale, un efect al supunerii necritice la regulile conviețuirii milenare. Iar maturizarea autentică este asumarea responsabilității pentru ceea ce spui, gândești și faci. Nu poți arunca vina pe alții pentru ce ai făcut sau ai spus tu. Indiferent de condiții. În fond, cam asta și este motivația pentru care bacalaureatul este un alt nume pentru examenul de maturitate.

Și încă ceva: nu am ajuns șef de promoție, chiar am repetat un an și nu neapărat pentru că eram atât de slab la învățătură, ci mai mult pentru că nu mințeam, ba și mai mult, cam obrăznicuț, le mai și spuneam profilor mei lucruri care nu le conveneau. Dau un exemplu: când proful de desen tehnic m-a întrebat de ce nu am făcut desenul temă de casă, i-am răspuns simplu: nu am avut chef, urăsc desenul tehnic. Așa că nu fost nicio mirare atunci când am ajuns corigent la desen.

Și doar în paranteză, dar una importantă aici: cel care m-a pălmuit, a venit la mine după oră și și-a cerut scuze. Am devenit prieteni cu adevărat.

Iar în cazul nostru, discursul „curajos” al șefei de promoție poartă în sine o contradicție copleșitoare. Este cât se poate de evident, chiar și pentru unul care nu cunoaște de aproape situația și actorii, așa cum sunt și eu, cel care vă scrie, că „discursul ceremonial” al Iuliei Cociuba s-a născut din tensiunea și frustrările care au acompaniat succesul ei, adică lupta pentru șefia de promoție.

Ușurată de succesul ei final, a luat așa o hotărâre, mai mult răzbunătoare, să le spună verde în față celor care i-au pus piedici în acest efort. Iulia însă nu s-a gândit până la capăt. Până acolo unde apare întrebarea cheie: dacă în școală se minte, dacă școala te învață să minți, să mimezi și să te prefaci, oare șefia de promoție într-o astfel de școală nu este tot o minciună?