„Canarul galben ca un gălbenuș, cu pene moi și ochii duși”, cânta tata. Îi plăcea Nicu Covaci și  Phoenix foarte mult, iar iubirea lui pentru muzica lor, fără să vrea, mi-a transmis-o și mie. Prima dată când am ascultat o piesă Phoenix era în vacanța de vară, înainte de a trece în clasa a VIII-a. Am plecat cu unchii și verișorii mei la o cabană ce o aveau la Băcâia în județul Hunedoara. Îmi adusesem cu mine un CD cu Paraziții și Red Hot Chilli Peppers. Cam acesta era gustul meu muzical pe la 14 ani.

Am ajuns la cabană, iar seara s-au pus la povești și la un pahar de bere. Eu eram cam plictisit de discuțiile celor mari, așa că m-am pus să citesc o carte pe care mi-a dat-o unchiul meu, Mihai, „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas. Eram afară pe terasă, iar liniștea munților era spartă doar de râsetele și voia bună care trecea peste râul care despărțea cele două cabane ale unchilor mei, Petrică și Mihai.

Cufundat în lectură, nici nu l-am simțit pe vărul meu, Alex, care s-a pus aproape de mine, la fel și el cu o carte în mână, „Cei trei mușchetari”. Apoi a venit celălalt văr, Andrei, și s-a apucat și el de o carte de filozofie, nu mai știu numele, dar era ceva în genul „piatra asta există, pentru că eu îi dau caracteristicile de a exista”.

După puțin timp, a venit și o mătușă, și s-a apucat și ea de citit. Eram parcă intrați toți într-o transă. O vreme bună nimeni nu a spus nimic, se auzea doar foșnetul foilor întoarse, ritmic, și râsetele de peste râu.

Cabana unchiului Petrică din Băcâia, prima din stânga, iar jos se vede doar acoperișul cabanei unchiului Mihai

Am fost scoși din transă de unchiul Mihai:„Ce club de lectură e aici! Nici nu respirați”. Am râs, am pus cărțile jos, iar unchiul Mihai a intrat în cabană și a pus un vinil pe pick-up. Piesa, „Nebunul cu ochii închiși” de la Phoenix. Și așa am fost agățat, luat pe sus, aruncat în aer, învârtit, dat de pământ, spart în miliarde de bucăți, trecut prin razele poeziei care ardeau fiecare colț din suflet și apoi reconstruit în totalitate. Nu mai auzisem niciodată asemenea versuri puse pe o linie melodică.

Nu am mai vrut să se termine. A urmat apoi „Canarul galben”, apoi „Totuși sunt ca voi…” apoi nu mai știu. Tot ce știu e că petrecerea s-a mutat de la cabana unchiului Petrică la cabana unchiului Mihai. În ochii mei de copil, acesta a fost efectul Phoenix.

De atunci am căutat încontinuu muzică de la Phoenix. Am primit cadou de la o prietenă o casetă cu albumul „Cantafabule”, iar pe una cu albumul „Cei ce ne-au dat nume” am cumpărat-o din Piața Soarelui. Bineînțeles că era piratată, pentru că de fiecare dată când mergeam la poștă să-mi ridic alocația, intram pe la piață să întreb de Phoenix și albumul „Cei ce ne-au dat nume”. Probabil sătul să îl tot bâzâi, omu a făcut rost de casetă cu tot cu imaginea de pe album.

Am ascultat cele două casete cu sfințenie în fiecare zi până știam orice acord, vers, etc. Apoi a urmat concertul de pe ștrandul Neptun. Eram prin clasa a XII-a și m-am dus cu niște prieteni la concert. Am cântat și strigat până am rămas fără voce: „Șarpe șerpește cu solzi ca de pește, râul șerpuiește”. Țăndărică și-a rupt și un băț atunci oferindu-ne un solo pe care numai în filme l-am văzut, iar violonistul Mani a schimbat vreo trei arcușuri. Bine, eram și ușor de impresionat având în vedere obsesia mea cu Phoenix.

Concertul s-a terminat, iar Phoenix se pregătea să se retragă către Corleone. M-am apropiat de intrare, dar nu era chip să pot intra. De nicăieri apare tata, arată legitimația de presă…. și am ajuns la masă cu Covaci. Nu am scos un cuvânt, eram doar bucuros să fiu în prezența lor. Îi cer agenda la tata și un pix, îmi iau inima-n dinți și m-am apropiat de Covaci: „Îmi dați, vă rog, un autograf?”. Nu a zis nimic, a luat pixul și agenda, mecanic și abia apoi și-a ridicat ochii către mine și m-a întrebat: „Tu asculți Phoenix?”.

Părea puțin mirat. Pentru cei care nu mă cunosc, am o înălțime stupefiantă de 1,73, însă la 17 ani eu nu depășeam 1,60. M-a întrebat cum mă cheamă, și nici până în ziua de azi nu pot înțelege de ce am zis „Niță”. Și așa mi-a rămas. „Niță”. Apoi, agenda a ajuns la Ovidiu Lipan Țăndărică, iar când m-a întrebat și el cum mă cheamă, i-am spus că „Miță”, iar apoi l-a întrebat pe tata de unde își poate cumpăra țigări.

„Știu eu”, m-am băgat în seamă. Mi-a dat banii și am fugit până în celălalt capăt al ștrandului unde știam că se vând țigări. Kent lung. „Sunt pentru Țăndărică de la Phoenix”, i-am spus vânzătorului. Oricum nu-i păsa. Nu mi-a cerut nici buletin, nu m-a întrebat câți ani am, deși arătam de parcă aveam 14, nimic. M-am întors cu pachetul de țigări către Corleone, iar Țăndărică mi-a și întins o țigară. L-am refuzat spunând că nu fumez. Eh, am mințit, era tata acolo. Fumam din vara pe care am petrecut-o la Băcâia, unde am auzit „Nebunul cu ochii închiși”.

Am stat toată seara cu ei, ascultându-le poveștile. Nu am zis nimic, și sincer… nici nu mai țin minte ce au discutat. Atât țin minte că și a doua zi vorbeam răgușit. De atunci și până acum, deși am mai fost la concerte la Iris sau Cargo, vocea mea nu a suferit. Probabil efectul Phoenix… e doar când e Phoenix.

Microbul Phoenix l-am dat și eu mai departe fratelui meu care la 4 ani lua mătura în mână și începea să „cânte” la ea când începea „Negru-Vodă”, iar eu cu două creioane în mână băteam în masă „la tobe”.

Amintiri plăcute care îmi vor rămâne pe veci. Acesta îmi este elogiul către un om care a plecat dintre noi, un om care m-a marcat fără să știe. Nu am să închei cu „Dumnezeu să-l odihnească…” ci cu

FIE SĂ RENASCĂ…

P.S. Știu, autografele au avut de suferit, le-am plimbat cu mine peste tot, însă parcă îmi plac mai mult așa… îmi aduce aminte că totul este efemer, nimic nu rezistă în timp în afară de ceea ce simți, așa cum mi s-a întâmplat mie.

Citește și: Se anunță un nou concert al trupei arădene Unity of Opposites, cu Reverse The Moment în deschidere