Horia Medeleanu: De ce Aradul?

    de Horia Medeleanu | 2 decembrie 2015, 2:20 PM | Opinii

    3

    În 2 noiembrie 1918, Consiliul Național Român, înființat la 30 octombrie în Budapesta, s-a transferat la Arad. S-a instalat în casa lui Ștefan Cicio Pop, cel mai dinamic și cel mai energic dintre fruntașii politici ai Aradului. În 13-15 noiembrie, reprezentanții Consiliului Național Român, în frunte cu arădenii Ștefan Cicio Pop și Vasile Goldiș, au avut o ultimă întrevedere cu o delegație a Guvernului maghiar, condusă de Oszkar Jászi, Ministrul Naționalităților, care dorea să rezolve problema Transilvaniei, pe calea negocierilor cu românii, prin crearea unei „Confederații Cantonale” după modelul elvețian.

    În timpul convorbirilor, care au avut loc în Sala Mare a vechii Prefecturi,  Oszkar Jászi a propus un sistem de „insule etnice”, extrem de complicat. Dar, în toiul dezbaterilor, a apărut Iuliu Maniu, sosit de la Sibiu, unde a fost înștiințat de către Ionel Brătianu, șeful Guvernului român, aflat încă la Iași, că „aliații sunt cu noi”. Deci, convorbirile nu își mai aveau rostul (În urma Tratatului de Pace separat, cu germanii, din 7 mai 1918, de la București, aliații noștri Franța, Anglia și Italia nu mai aveau nicio obligație față de noi. Din fericire, au revenit și ne-au sprinjinit până la capăt).

    Oszkar Jászi a sesizat că reprezentanții CNR nu îi mai acordau atenție. S-a sculat de pe scaun și a pus o întrebare tranșantă: „În definitiv,  ce vreau românii?”. A răspuns Iuliu Maniu: „Teljes elszakadás!” (adică, „ruptură totală”).

    Și totuși, de ce Aradul?

    De ce a fost ales Aradul pentru convorbiri și de ce nu s-a declarat Unirea cu Regatul României, atunci, aici? Răspunsul l-am aflat târziu, de la Tiron Albani și Enea Grapini (membri în Consiliul Național Român, din partea Partidului Social Democrat), veniți la Arad în anul 1968, la împlinirea a 50 de ani de la declararea Unirii.  Am avut norocul să stau de vorbă cu ei în Sala Unirii, din Muzeul Județean Arad, când au vizitat expoziția permanentă dedicată Unirii. Am și acum notată, într-un caiet, convorbirea mea cu ei. I-am întrebat: „De ce Aradul?”. Un prim răspuns: „Fiindcă era orașul cel mai aproape de Budapesta, pe linia ferată a acceleratului București-Budapesta!”. „Nu înțeleg”, am spus eu. Tot ei: „De la Arad, aflam mai ușor ce se afla în capitala Ungariei. Situația era confuză acolo, noi încă depindeam de Budapesta. Nu știam încotro se îndrepta… istoria”. (se îndrepta înspre Revoluția Bolșevică a lui Bela Kun, zdrobită de Armata Română și încheiată cu tricolorul românesc pe Dieta din Pesta).  „Era necesar să fim la curent cu tot ce se petrecea, pentru a ști cum să ne orientăm acțiunile viitoare”, mi-au spus ei.

    Atunci, i-am întrebat: „De ce nu ați declarat Unirea cu Regatul României aici, la Arad?”. Mi-au răspuns: „Din două motive întemeiate rațional: ERA NEVOIE SĂ SE PRONUNȚE ÎNTREGUL POPOR ROMÂN DIN FOSTUL REGAT MAGHIAR, altfel ce ar fi spus dușmanii noștri? Că Unirea a înfăptuit-o un grup minuscul de intelectuali entuziaști. În al doilea rând, era nevoie de un simbol. Care altul ar fi fost mai fericit ales decât Alba Iulia? Cine poate uita intrarea glorioasă a lui Mihai Viteazu în Cetatea Alba Iulia?”. Da, Cetatea Marii Uniri este Alba Iulia, dar faptul acesta nu micșorează meritul Aradului. Să precizez însă, nu mă refer doar la „corifei”, cum i-a numit cineva (prost inspirat), pe Vasile Goldiș și Ștefan Cicio Pop, la care îl adăugăm pe dr. Ioan Suciu, căruia Consiliul Național Român Central i-a acordat sarcinile organizatorice ale Marii Adunări.

    După un deceniu, dr. Ioan Suciu avea să declare un adevăr care ne umple inimile de mândrie: „Noi nu am fi putut face nimic dacă n-am fi avut în spatele nostru mulțimile țăranilor români din părțile arădene. Acestea ne-au îmboldit și ne-au insuflat tărie în toate acțiunile noastre.”

    La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, elita noastră intelectuală a fost însoțită de un număr impresionant de țărani din Câmpia Aradului, din Valea Mureșului, a Crișului Alb, din Podgorie și Ținutul Hălmagiului, mărturisind cu toții același gând și aceeași voință, contribuind împreună la realizarea aceluiași țel măreț. Nu ne rămâne azi decât să-i cinstim pe toți deopotrivă.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Un articol deosebit cu informații de prima mână.
      Din câteva tușe reușește să recreeze situația și oamenii prinși în ea, o realitate dincolo de manualele de istorie și cuvântările festiviste prilejuite la asemenea aniversări.
      Vă citesc întotdeauna cu plăcere, Domnule Medeleanu și sper s-o pot face mult timp de acum încolo.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    1 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.