În ultima clipă am realizat că „Încetinitorul” apare de Ziua Națională a României.

Nu se poate, mi-am zis, să nu marchez momentul, chiar dacă eu personal am dubii în ceea ce privește alegerea momentului de la 1 Decembrie pentru a sărbători România.

Fără să mă bag în treaba istoricilor care nu doar se cred, dar chiar sunt istorici, zic și eu așa că ziua de naștere este parcă mai importantă în viața unui om decât cea a majoratului, respectiv ziua în care ai primit actul de identitate.

Nu e niciun mister aici: sărbătorim ziua națiunii române pe 1 Decembrie nu de mult, decizia a venit în 1990, imediat după ce Iliescu și ai lui au preluat puterea de la Ceaușescu. Au fost două posibilități evidente: 10 Mai, ziua în care s-a născut și oficial statul românesc independent și acest 1 Decembrie, ziua care marchează „majorarea” acelui stat cu Ardealul rămas fără stăpân după disoluția Imperiului Austro-Ungar.

De altfel, înainte de comuniștii care sărbătoreau ziua națională pe 23 August – ocuparea României de către rușii sovietici –, timp de șaptezeci de ani, ziua de 10 Mai a fost considerată fără probleme sărbătoarea cea mai importantă a României.

Numai că, imediat după căderea (execuția) lui Ceaușescu, Regele Mihai s-a întors din exilul său de peste patruzeci de ani, apărând astfel șansa ca regalitatea să fie reinstalată în România scăpată – cel puțin la prima impresie – de comuniști. Fixarea zilei naționale pe 1 Decembrie a fost așadar o decizie de conjunctură a noii puteri conduse de Iliescu, având ca scop eliminarea ideii regalității din viitorul politic al țării. Chiar dacă Casa Regală a României a avut un rol decisiv, dar mai puțin evident pentru cei fără cunoștințe serioase de istorie, și în unirea Transilvaniei cu România.

Ajunge doar să ne gândim la primul guvern al României Mari – condus de ardeleanul Alexandru Vaida-Voievod, un personaj central al unirii cu România – demis după nici trei luni de regele Ferdinand – sfătuit de cei care vedeau un pericol în ascensiunea la București a politicienilor ardeleni –, cel care l-a schimbat pe Vaida-Voievod cu generalul Averescu, un politician mai puțin rafinat, dar regalist convins.

Am insistat mai mult pe idee având în vedere și „conferința națională” de istorie care a avut loc în Sala Ferdinand – oare și-au dat seama unde se află? – a primăriei în 28 Noiembrie. Nu insist, tema era arhicunoscută și vehiculată pe aici: Aradul, capitala Marii Uniri. Uitându-mă la poze, la cei care au stat la prezidiu și în sală, m-apucat așa o stare cam neprielnică marilor sărbători: ăștia chiar se cred istorici și sunt convinși că în afară de cei din sală îi mai bagă cineva în seamă?

Și cu asta am și ajuns la problema cea mare a sărbătorilor stabilite politic.

În ce măsură trecem dincolo de aparențe și scăpăm de prejudecăți și propagandă? Ar fi foarte important să fim în stare să facem asta, să ajungem la aceea stare cu adevărat sărbătorească în care realizăm cu adevărat momentul. Prin bunăvoință și gânduri bune, prin dorința ca și ceilalți să se simtă bine, prin onestitate, modestie și cinste. Poate par cuvinte și doleanțe prea mari, dar, să nu uităm, sărbătoarea asta ar trebui să fie, nu gesticulația și propaganda care umple mai nou totul. Nu-ți vine să deschizi nici măcar frigiderul de teamă să nu apară și acolo o postare înghețată despre ce și cum cu sărbătoarea.

Scriu aceste rânduri, normal, duminica – duminica de Advent la creștinii neortodocși, perioada de Post al Crăciunului la cei ortodocși –, încercând să mă pregătesc de Alba Iulia.

Asta este, o fi pentru „istoricii” arădeni Aradul capitala Marii Uniri, dar scandalul tot la Alba Iulia se ține.

Încerc să rămân calm, să nu mă gândesc la ipocrizia și falsitatea celor care se vor duce azi acolo să țină isonul unora precum Șoșoacă, Georgescu sau Simion cel reales la Congres la Alba Iulia. Să urle lozinci de mahala împotriva guvernării Bolojan, să transforme sărbătoarea în bâlci, momentul festiv într-o manifestare propagandistică de joasă speță.

Încerc să mă conving că România de acum nu se mai reduce la asemenea manifestări. Pe lângă inculți și scandalagii țara aceasta este plină de oameni capabili și performanți, care știu exact ce și cum și care chiar fac ceea ce trebuie pentru ca, să cităm din clasici: țărișoara să fie bine și tot românul să prospere.

Nu e mare lucru în fond: chiar dacă de la Arad se pleacă, așa cum se pleacă și din țară pentru mai bine. Pentru că asta ar fi sărbătoarea adevărată: ca tendința să se oprească și românii plecați să se reîntoarcă, împreună cu alții care vor să trăiască în România cea nouă și adevărată.

Așa că îmi sun un prieten, unul român din naștere, și îi spun în loc de salut:

Pentru România cea nouă și adevărată!