O explicare ce conține implicit o justificare a comunismului din România, ne-o oferă sociologul francez Claude Karnoouh. „Om de stânga” în țara sa, adept al așa zisului „socialism critic”, Claude Karnoouh pretinde că ne cunoaște țara și pe noi, românii.

A predat câțiva ani cursuri despre fenomenologia vieții cotidiene în epoca modernității târzii, la Cluj și, în paralel, la Budapesta. Vacanțele le-a petrecut în satul Breb din Maramureș. A colindat, însă, prin multe sate și orașe din România, pentru a studia rolul și efectele regimului comunist „ca formă radicală a modernității în Europa de Est” (o temă de studiu predilectă a sa). Concluzia lui Karnoouh: „Cei patruzeci de ani de comunism, cu modernitatea lor violentă, naivă și criminală”, au scos România dintr-un tipar învechit și depășit, iar progresul nu s-ar fi putut realiza altfel.

Sunt de acord, comunismul nu putea fi construit altfel decât aplicând prin violență modelul dictat de la Kremlin. Dar progresul? În această privință, dau cuvântul unui țăran dintr-un sat de la sud de Mureș. În anii `70, efectuam cercetări etnografice în vederea organizării unei secții de profil la muzeul nostru. Așa l-am cunoscut pe „ceacea Marcu”. Avea – încă – o gospodărie de tip bănățean, impresionantă, toate la locul lor. Dar, am intrat într-o șură mare, în care, nimic!

„Cu asta ce-i, ceaceo Marcule?”, l-am întrebat eu. „Heeei, domn profesor, cu asta-i o poveste tristă! Aici aveam un tractor, o semănătoare, o secerătoare, o vânturătoare și plugul” (nu rețin cu câte brăzdare). „Dar pământ cât ai avut?”. „Șaptesprezece lanțe”, mi-a răspuns, „le lucram ca la carce. Nu numai eu, tăt satul muncea așa. Ne mândream cu lucrul nostru. Păi, ce crezi, domn profesor, că între țăranul din 1937 și cel din 1907, mai era vreo asemănare? Munceam cu ambiție, cine să aibă vite mai frumoase și holdele cu roade mai bogate. Noi n-am avut nevoie să vină comuniștii să ne-nvețe semănatul cucuruzului în pătrat! Eram pe drumul `ăl bun, domn profesor, dar comuniștii veniră și ne secerară cum seceri grâul în holdă”. „Dar dumneata?”, l-am întrebat. „Mă făcură chiabur, îmi traseră câteva bătăi și-mi goliră șura, de toate câte-am avut, dar le prăpădiră repede”. „Dar săraci n-ați avut, ceaceo Marcule?”. „Da, am avut, dar erau de două feluri. Săraci harnici, dârji, munceau pe rupte, da, la ăi mai avuți din sat și agoniseau cele trebuitoare familiei lor. Al doilea fel era rușinea satului, noi le spuneam ăstora «sărăntoci». Nu le plăcea lucrul, pierdeau vremea-n birt și cleveteau. Ăștia au devenit oamenii lor, ai comuniștilor…”

Intrând în casă, ceacea Marcu m-a condus în odaia „de cătă drum”, cea pentru „goști”. Pe un raft lung, o mulțime de cărți (literatură, istorie). Pe un alt raft, diverse broșuri de cunoștințe folositoare (agronomie, creșterea și îngrijirea vitelor și multe altele). „Dar cu astea ce faci, ceaceo Marcule?”. „Păi, domn profesor, serile de iarnă îs lungi. Trebuie să le petreci cu folos”, mi-a răspuns.

I-am mulțumit lui ceacea Marcu, i-am strâns mâna pentru lecția primită și, la plecare, i-am pus o ultimă întrebare, pe bănățenește: „Ceaceo Marcule, ce-ați fi făcut voi din țara asta, dac-ar fi fost «p`a voastă»?” . Răspunsul lui: „O Americă, domn profesor, o Americă!”.

Veți zice, poate, că am „întocmit” o poveste frumoasă, bazându-mă pe un singur caz. Nu! Am întâlnit o mulțime de „ceacea Marcu” în urma unor cercetări întreprinse în diferite zone ale țării. În niciun caz aceștia nu aveau nevoie de comunism ca să intre în „modernitatea târzie” preconizată de „Le camarade Karnoouh” (francezii n-au adoptat rusescul „tovarăși”).

Ca să nu mai lungesc „povestea”, formulez doar concluzia: poporul român de pretutindeni, fie din câmpia mănoasă, fie din pădurile Maramureșului, posedă un zăcământ de energie creatoare formidabilă, pe care comunismul doar a alterat-o, deturnând sensul natural al evoluției noastre europene.

„Modernitatea târzie”, lăudată de socialistul critic francez, nu ne-a scos din tiparul răsăritean anacronic, ci, dimpotrivă, ne-a înfundat până la sufocare într-un tipar creat tot în răsărit, la Kremlin, de unde ne-a fost „implementat” cu forța, iar noi fiind obligați să acceptăm că suntem „fericiți”. Da, înainte de a fi „fericiți” în comunism, fusesem însă, vorba lui ceacea Marcu, pe un drum bun, pe care chinuindu-ne și poticnindu-ne încercăm azi să-l recâștigăm. Vom reuși?

Speranța moare ultima…

Citește și A explica sau a justifica istoria (I)