În ultimul an, am avut parte de o samă de proteste raportat la restricțiile la care ne-au supus autoritățile. Au fost proteste stradale, proteste mediatice, proteste sporadice, proteste tacite. Marea lor majoritate justificate, venite dintr-o frustrare colectivă, dată de încălcarea parțială a unor drepturi și libertăți considerate fundamentale. Leit-motivul protestelor nu a fost nici prăbușirea economiei, nici a Educației, ci lipsa de socializare, îngrădirea dreptului de a circula liber pe străzi.
Personal, am suferit din cauza acestor restricții, dar am încercat să le și înțeleg rostul, chiar dacă uneori măsurile au fost absurde, dacă nu prin ideea în sine, ci prin transpunerea în viața reală, inclusiv unele abuzuri venite din partea diferitelor elemente reprezentând autoritatea, dar care se credeau mici dumnezei doar pentru simplul fapt că se aflau de cealaltă parte a… fluierului.
Acum, chiar dacă nu avem o libertate deplină, măcar putem umbla lejer pe străzi, ne putem identifica și saluta, putem socializa. Dar…
Am tânjit după socializare, după o plimbare în parc, pe bulevard sau pe o stradă oareșcare. Și? Merită, oare, această libertate? Știm ce să facem cu ea? Și dacă știm, chiar știm toți?
Eu îmi doresc un oraș liber, plăcut, prietenos. După ridicarea unor restricții am găsit un oraș mai instabil social decât l-am lăsat. Dimineața, aceleași sunete de claxon, aceeași bădărănie colectivă a unor părinți care-și lasă mașinile pe avarii, aceeași aglomerație rutieră. Eu, pieton fiind, pe lângă slalomul printre mașini mai trebuie să am grijă (eu de ei, nu invers) și de bicicliștii care confundă trotuarul cu pista de biciclete, mai fac slalom și printre rahații de câine care ornează mai toate trotuarele de pe traseul meu, am grijă (când plouă sau e post-ploaie) și să nu fiu stropit de unii vitezomani, iar lista cu grijile mele poate fi continuată. Până și discuțiile interumane, post-restricții se învârt tot în jurul restricțiilor, a vaccinării, a teoriilor conspirațiilor, a veșnicii replici „las’ că știu eu, doar am văzut la…/am citit pe…/am auzit de la…”
Și-atunci? Unde mi-e socializarea? Deși am o fire răbdătoare, îmi vine deseori să mă autopedepsesc și să-mi pun din nou masca, pentru a nu se vedea cum mestec sudălmi sau cum mijesc zâmbete ironice. O astfel de socializare mai mult dezbină, creează disensiuni, majoritatea oamenilor neavând înțelepciunea de a căuta lucruri care ne unesc ci, dimpotrivă! Fiecare caută ceartă, harță sau măcar o discuție în contradictoriu, parte pentru a mai defula din presiunea acumulată de-a lungul acestor ultime 13-14 luni.
Din păcate, socializarea postpandemică pare să nu-mi priască. Nu am o telecomandă sau un „mouse”, ca acasă, să mut la alt program sau pe alt site. Aici, în viața reală, mi-ar trebui o „telecomandă” specială, care să mă ducă în trecut. O „telecomandă” care să aibă puterea de a completa restanțele în educație a multora dintre noi. Pentru că, dincolo de pandemie și restricții, de drepturi și libertăți, principala problemă a acestei (ne)socializări e lipsa de educație sau, ca să nu-i jignesc pe părinții și bunicii noștri care (sunt convins) au oferit acea educație – denumită clasic „cei șapte ani de acasă” – dar care educație nu este pusă în practică. În fond, e ca în bancul modern: mulți au o educație aleasă, profundă. Dar, din păcate, sunt asimptomatici!