A mai plecat o legendă, s-a mai stins o stea de pe firmamentul fotbalului, al sportului mondial. Franz Beckenbauer a murit, cel mai bun fotbalist din istoria fotbalului german a plecat să se întâlnească cu Pele, Cruyff, Gerd Muller sau Maradona, ca să amintim doar câțiva dintre uriașii care au părăsit această lume în ultimii ani.

S-a născut imediat după ce s-a încheiat Al Doilea Război Mondial lângă Munchen. Tatăl său a fost poștaș. Franz Beckenbauer avea să devină piatra de temelie a lui Bayern Munchen, club la care a jucat ca junior încă de la înființarea grupării bavareze pentru care a debutat apoi ca senior pe când era în liga secundă, a promovat cu Bayern și avea apoi să cucerească lumea alături de această echipă cu care a câștigat Cupa Cupelor în 1967, apoi de trei ori Cupa Campionilor Europeni în 1974, 1975 și 1976 și Cupa Intercontinentală în 1974. A fost personajul principal al începuturilor din povestea colosului Bayern Munchen, a fost căpitanul bavarezilor din 1968 și până în 1977 când a plecat să joace alături de idolul său, Pele, la Cosmos New York.

A fost cel mai mare fotbalist german din istorie. A câștigat toate medaliile la Cupa Mondială, argint în 66, bronz în 70, pentru ca în 1974, chiar în orașul în care a trăit, Munchen, să cucerească titlul mondial într-o finală împotriva Olandei lui Cruyff.

Poate sunt puțini cei care știu că în 1980, după trei ani la New York, s-a întors în fotbalul german și a mai jucat doi ani pentru Hamburger SV. A performat și aici. A câștigat titlul de campion în 1982 și apoi s-a întors în America de unde avea să se retragă. Acel titlu din 82 a pus-o pe Hamburger pe orbita spre cucerirea Cupei Campionilor Europeni din 1983.

Din 1984 a devenit selecționerul Germaniei, imediat după eșecul Mannschaft-ului de la Euro 1984. A pierdut finala mondială din 86, contra Argentinei lui Maradona, a pierdut apoi semifinala de la Euro 88, chiar în Germania, cu Olanda lui Van Basten, Gullit și Rijkaard, dar în 1990 și-a luat revanșa și a cucerit titlul mondial contra aceleiași Argentine a lui Maradona.

Din acel moment a devenit unic. Devenise primul din istoria fotbalului care cucerise titlul mondial atât ca jucător, în 1974, cât și ca antrenor, în 1990. Performanța avea să fie egalată de Mario Zagalo, campion mondial cu Brazilia ca jucător în 1958 și apoi ca selecționer în 1994. Zagalo s-a stins și el din viață în urmă cu doar patru zile. Pe această listă s-a mai înscris francezul Didier Deschamps, campion mondial ca jucător în 1998 și ca selecționer în 2018. Dar Beckenbauer are ceva în plus comparativ cu cei doi. El a câștigat și Balonul de Aur ca jucător, chiar de două ori, în 1972 și 1976, e adevărat, în vremea în care doar europenii puteau să o facă.

A fost cel mai bun ca jucător, apoi a fost cel mai bun ca antrenor și avea să devină cel mai bun și ca manager, fiind cel care a condus destinele clubului Bayern Munchen în perioada în care a cucerit UEFA Champions League în 2000, iar apoi a devenit președintele comitetului de organizare a Campionatului Mondial din 2006, din Germania.

Am crescut cu cărțile de fotbal în palme și aproape că nu era carte despre fotbalul mondial care să nu-i conțină pe Pele, Cruyff și Beckenbauer. Nu l-am văzut jucând, dar poate mai bine, pentru că dacă-l vedeam poate-i vedeam defectele. Așa, Franz Beckenbauer a rămas pentru mine cel fără defecte. Știu despre un singur scandal în care a fost implicat, dar a fost declarat nevinovat în ancheta Comisiei de Etică a FIFA în legătură cu atribuirea CM 2006 către Germania. Deci a rămas fără defecte… Le-o fi avut, dar nu le-a lăsat să se vadă și nici să se simtă.

Ținuta sa, discursul său, stilul de joc, comportamentul în teren și în afara lui, toate acestea i-au atras porecla „Der Kaiser”, în traducere „împăratul”. A fost uriaș, a fost impecabil. Ionuț Lupescu spunea că „Beckenbauer era foarte sociabil și mi-a cerut să-i vorbesc la per tu”. „Nu am putut”, a continuat Lupescu. Franz Beckenbauer impunea respect prin tot ceea ce a însemnat el. A fost un monument încă din viață, a fost cel mai mare chiar dacă nu a avut talentul celor amintiți și mai sus, cum era Pele, Cruyff sau Maradona.

A jucat o semifinală de campionat mondial cu clavicula luxată. Nu s-a predat, nu s-a lamentat, a strâns din dinți și a luptat alături de colegii săi chiar dacă a pierdut acel meci epic contra Italiei, scor 3-4 în Mexic 1970. A fost un adevărat „împărat” al timpurilor noastre și nimeni nu este mai demn de a fi denumit „Der Kaiser” decât a fost el.

Să-i fie țărâna ușoară!

Citește și:

Frantzi e cel mai bun, mi-a spus Seppi acum 60 de ani la Sânleani