Ce poți face în aceste zile de sărbătoare continuă?

Ești prea bătrân ca să mai mergi în pădure sau la iarbă verde, la televizor nu te uiți de mult, UTA a scăpat definitiv de retrogradare, pisicile umblă hai-hui, acum că a venit căldura, nici de grătar n-ai chef, poate o pălincă-două, să mai treacă vremea.

Și te mai uiți pe Facebook. Ce să faci, asta este viața, acolo se întâmplă totul, de acolo afli ce, cine și de ce. Mai precis deduci. Facebookul, ca toate spațiile digitale de socializare, este un teritoriu înșelător. Duplicitar și fals, nu arată realitatea, ci ceea ce vor unii să arate ca realitatea.

Sunt și excepții. Puține, dar sunt. Le poți descoperi dacă nu cauți distracția și uitarea, ci autenticul onest. Eventual nițel spiritual și umoristic. Așa, pe aici, pe la Arad, îl găsești pe Arpi Nistor, un fel de Păcală modern, sau Stanul și Branul pe FB la Arad. Arpi nu se amăgește și nici nu vrea să amăgească. El este așa, simplu, direct și cinstit. Numai să ai simțul umorului, că altfel nu ai cum să dai de el.

Sigur, acum, în aceste zile în care ziua internațională a celor ce muncesc se leagă de zilele nu neapărat internaționale ale celor care se roagă, treaba e și mai complicată. Printre atâtea urări și postări care vor să ne arate ce bine o duc alții, ceilalți, nu noi, desigur, postările lui Arpi se pot pierde, pot intra în categoria celor despre care ne întrebăm: ce mai vrea și ludul ăsta?

Așa și eu, stau și mă gândesc, oare cum e mai bine? Să mă scufund în atmosfera sărbătorească cu mici și bere, eventual ceva ouă roșii sau să rămân de partea lui Arpi și să ironizez în continuare?

Fiindcă, da, asta este, piața cea nouă din fața catedralei vechi face furori, acolo e târgul de Paști, chiar dacă roata cea mare nu a sosit, acolo sunt piticii și iepurașii de ghips, nu se face să râzi de plăcerea celor mulți de a trage o raită pe acolo.

Bine, nici să exagerezi nu este recomandabil. Sau n-ar trebui să fie, numai că mai nou lipsa de gust, de echilibru și umor este regula pe aici, pe la noi. Și nu e bine, nu e în tradiția comunității. Arădeanul neaoș nu este bățos și superior. Dimpotrivă, el se afundă în lumea simplă și directă a străzii, stă de vorbă cu oricine, cel puțin până când realizează că nu are cu cine. Dar nici atunci nu trece la bășcălia vulgară, mai scapă așa o ironie subțire și inofensivă, doar așa să se mai distreze. El și cei din jurul său.

Din acest punct de vedere este chiar de mirare lipsa de bun simț și mai ales cel critic atunci când vezi manifestările mai marilor de acum. Să nu realizezi falsul și jocul la ofsaid. Să te lași convins de vorbele fără acoperire și de gesticulația orgolioasă a limitatului funciar?

Sau cum să fi impresionat de forma fără fond? Chiar așa rău am ajuns?

Poate sunt eu mai acrit așa, acum când toată lumea încearcă să se simtă bine, să sărbătorească, să se folosească de cele câteva zile de primăvară autentică, dar când îl văd pe primarele nostru făcând cu mâna, precum Buster Keaton, la copii din trenulețul de sărbătoare, mă apucă așa un sentiment de jenă. Nu mă iau acum de alții, ar fi destui, dar, totuși, Domnul Călin Bibarț, prin funcție și imagine, reprezintă Aradul, pe arădeni, nu doar pe cei care l-au ales. Nu doar unul din zece arădeni, cum e în cifrele electorale, ci chiar și pe mine, indiferent că nu l-am ales.

Și am așa un sentiment de lehamite și de „nu se poate” când îl văd umblând hai-hui prin oraș, stând la taclale în fața microfonului cu oameni care îl întreabă doar lucruri la care știu răspunsul, primarele devenind evident nervos și nesatisfăcut atunci când este întrebat în contratimp și contrasens.

Iar această atitudine, nedemnă de un ales, a primit în zilele acestea o ilustrare cum nu se putea mai nimerită. Mă refer la poza de bun rămas de 1 Mai, poză afișată măreț pe contul său FB – încă odată, spun de FB, fiindcă acesta a luat de o bună vreme locul realității – o fotografie cu primarul în apus de soare, stând lejer pe marginea unei balustrade de nu se știe unde. Mă rog, se poate afla, dar oricum nu contează.

Dacă nu știam că e pusă de el, mă ducea gândul la Arpi Nistor. Chiar mă mir că până acum nu i-a venit ideea, dar încă nu este târziu.

Desigur, vă puteți întreba: și care este treaba cu asta? Și ce dacă omul, mai lejer și jucăuș așa, pune poze cu el în apus de soare în poziții de vedete de cinema din anii douăzeci? Are tot dreptul și el să se joace, nu?

Răspunsul este simplu și la îndemână: da are, dar nu cu noi, nu cu cei care l-au ales și cei pe care, cică, trebuie să îi reprezinte. El este demnitar, nu actoraș de vodevil. Demnitar, nu știu dacă mă înțelegeți, înseamnă și a fi demn. Echilibrat, serios și de încredere.

Ei, cu gesticulația cu care ne-a obișnuit, al nostru primar seamănă, așa cum am spus mai sus, cu personajele întruchipate magistral de poate cel mai mare comic al ecranului: Buster Keaton.

Și da, adică nu: acest articol nu este un mesaj electoral. Suntem în sărbătoare, ce naiba…