Pornesc de departe, din țara numită odată a tuturor posibilităților. Startul oarecum evaziv se explică și prin faptul că alegerile prezidențiale din SUA prefațează oarecum pe cele parlamentare și prezidențiale din mai micuța, dar cu atât mai săltăreață țară în care avem bucuria sau nenorocirea să trăim. Fiecare poate alege, în ceea ce mă privește eu nu mă simt nenorocit.

În ceea ce mă privește, eu sunt oarecum neliniștit văzând susținerea masivă de care se bucură Donald Trump. Și asta după ce o face pe adversara, Kamala Harris, „handicapată mental”, jignind-o incalificabil, fără să mai vorbim de jignirea prin ricoșeu pe care o aduce celor cu handicap mental. Mă neliniștesc din mai multe motive, cel mai apropiat fiind temerea că, văzând ce se întâmplă în țara tuturor posibilităților, ai noștri de aici să spună: și ce dacă? Dacă e posibil în SUA, dacă acolo vor alege un președinte la marginea paranoiei, de ce ar trebui să fie altfel la noi?

Îmi dau seama, desigur, că prezența scăzută la urne din ultima vreme este explicabilă tocmai prin asta.
Prin calitatea de multe ori incalificabilă a candidaților. Cu toate acestea alegerea unor neaveniți în funcții chiar și supreme nu poate fi explicată fără rest prin abținerea celor mulți de a-și acorda votul unor terchea-berchea.

Revenind pe tărâmul de unde am pornit și unde revenim mereu, avem totuși o consolare: cei mai cu șanse candidați la prezidențialele de la noi nu au problemele pe care le are Trump, iar cei care sunt cam tot pe acolo – nu nominalizez, fiecare poate alege – nu prea au șanse reale. Chiar dacă, știm, consolarea este mai mult de formă, din moment ce nici ceilalți candidați nu excelează în calități pe care le-ar cere funcția la care aspiră.

Uite, să îi luăm pe cei considerați cu șanse: Ciolacu are probleme până și să își dovedească diploma de bacalaureat, chiar dacă, pe de altă parte, pare omul cel mai rezonabil dintre toți. Cu Ciucă nu are rost să pierdem vreme, este păpușa lui Johannis, un om fără personalitate și originalitate. Geoană vine de departe, dar fără să convingă, calitățile sale fiind mai mult presupuse. De Lasconi nu știm prea multe, mulți văd în ea alternativa, numai că deocamdată nu a venit cu nimic semnificativ în față.

Și dacă stăm așa de prost la prezidențiale, să vedeți ce jale e mai jos, la candidații pentru parlament.

Și aici problema cea mare este desemnarea candidaților de către grupurile de interese formate în jurul diferitelor partide sau grupări de alte natură. Nemaivorbind de centralismul „democratic”, o veche meteahnă autohtonă, prin care sunt desemnați candidații. Altfel spus calitățile lor de viitori politicieni sunt de fapt ultima trăsătură băgată în seamă de cei care îi propun. Și îi aleg. Mult mai importante sunt subordonarea și servirea fără crâcnire a interesului indicat de sus.

Pentru ilustrarea celor zise, aici, pe la noi, în ultimele zile s-au petrecut câteva evenimente semnificative. Prima a fost scoaterea din cursă a doctorului Wiener, dovadă cât se poate de evidentă că nici USR-ul nu este scutit de politicianismul tradițional. Tevatura de la AUR este mai mult decât obișnuită în aceste condiții, să vedem finalul înălțător. Desigur, toate acestea se simt cel mai bine la ei acasă la PSD, moștenitoarea directă a obiceiurilor ancestrale.

Domnul Fifor se simte marginalizat după gafa cu Doamna prim-ministru, prima femeie prim-ministru din România de altfel. De Viorica Dăncilă vorbim, of course.

Încercând să revină în prim plan, Domnul Fifor acceptă tot ce vine de sus, acum fiind vorba, dacă informațiile sunt corecte, de înlocuirea lui Eusebiu Pistru cu Lia Ardelean. Și nu, nu pentru că Doamna Ardelean ar fi mai bună, ci pentru că asta este jocul, iar dacă odată ai intrat, se știe, joci după cum ți se cântă. Sau ești eliminat fără surle și fanfare.

Și astfel, ca rezultat al acestor „jocuri”, care nu au nimic cu alegătorii, cu dorințele și speranțele lor, avem panoplia ”candidaților” care nu reprezintă nimic și pe nimeni în afară de interesele lor personale mai mult decât mărunte. Hai că Glad Varga, chiar dacă mai nou mai mult aleargă pe coclauri, a mai făcut câte ceva, e drept excelând în organizarea de spectacole – nu pe gratis – nu neapărat în reprezentarea arădenilor în Parlament.

Ceilalți peneliști arădeni, în frunte cu Doamna Pistru sunt specializați în folosirea în interes propriu a avantajelor ce decurg din funcții de partid, nicidecum în politica gândită ca reprezentare a interesului general.

De Domnul Faragó de la UDMR e cazul să uităm, ajunge să ne amintim cine au fost, ce calibru au avut parlamentarii arădeni care au reprezentat UDMR-ul arădean în Parlamentul României înaintea lui.

În concluzie, nu prea sunt speranțe. Și nu vor fi până când acești candidați, plătiți mult prea bine și cu avantajele ce decurg din funcțiile obținute contra cost – îi costă onoarea și cinstea -, vor fi desemnați de interesele de partid și de gașcă care nu au nici-o tangență cu interesul general.

Iar dacă îi alegem și așa, nu prea mai are rost să ne plângem de ei, mai bine să ne apuce plânsul de noi înșine, cei care îi alegem cu toate acestea…