Începem direct cu ce ar fi trebuit să fie concluzia: societatea în care încercăm în van să conviețuim, statul care reprezintă administrativ și politic această societate sunt de un sexism extrem, așa cum se vede din ultimele exemple care ne-au parvenit prin media digitală, parte și ea a misoginismului atotcuprinzător.

În drum spre finalul care nu poate avea happy-end, continuăm cu exemplele de la care pornim și la care vom reveni mereu.

Examenul tipic al Domnișoarei Patricia Dinga pentru un post la Centrul Cultural Județean ajunge să deschidă oferta mai mult din întâmplare. Recentă și locală, care, la o prima aruncătură de privire, ar părea pentru unii exemplul pozitiv. Ar putea fi dacă nu ar fi antecedentele, respectiv umbra fostului director, actual viceprimar, undeva în culise. În fond Domnișoara Dinga, evident tânără, frumoasă și fâșneață, face exact ce fac majoritatea femeilor care vor o carieră publică sau politică: găsesc un bărbat, sau mai mulți, care le consideră interesante și pe care se pot bizui, având în vedere relațiile, puterea simbolică a acestora.

Femeile care ajung în preajma puterii prin forțe proprii sunt foarte rare, iar ce este și mai interesant: societatea nu are încredere în ele, dimpotrivă, le consideră sau masculine de joasă speță, bețive – cazul Macovei – sau mai perverse și viclene decât se poate accepta pentru o femeie, acesta fiind evident cazul Laurei Codruța Kövesi.

Celelalte, cele care ajung, așa cum trebuie, cu „ajutorul” deloc gratuit al bărbaților înfipți și puternici, dovedind astfel din plin capacitățile lor exclusiv feminine, prezență fizică, machiaje, rochițe, au parte de privirea aceea îngăduitoare: ce să le faci, sunt femei, ce naiba? Udrea e sexi, chiar dacă a furat, Firea și Vasileasca, scandalagioaice, dar mișto, până și Dăncilă, considerată mai puțin dotată, este încadrată în categoria blondelor de care te folosești atunci când ai nevoi urgente și nu mai ai și alte pretenții.

În afara de o foarte subțire categorie, majoritatea bărbaților nației este de acord cu convingerea șefului de echipă de la construcții că locul femeii este la bucătărie și în pat.

Drama este că această mentalitate este acceptată și de majoritatea femeilor, ele fiind primele care sar să condamne și să persifleze acele femei care încearcă, prin personalitate, independență, competență și voință, să spargă acest cerc vicios al sexismului gangsteresc care ne arată adevărata față a societății în care trăim: provincială, chiar rural-pastorală în care noțiuni precum egalitatea, echitatea de șanse dintre bărbat și femeie sunt povești de adormit copiii, șmecherii domnești până la urmă.

Cu puținele excepții menționate, româncele sunt nevoite, uneori obligate chiar, să accepte tradiția milenară, indiferent cât de adevărată ar fi ea, să vadă de rolul lor bine stabilit, să asculte de bărbat, să facă mâncare și curat și dacă le mai rămâne energie și ambiție să meargă frumos la biserică, să tină sărbătorile și să accepte că violul este o chestie de interpretare masculină, inclusiv la nivelul preoțimii. Să accepte opinia eternei ministrese a Educației care ne expune destul de clar vechiul dicton macho: păi, dacă o femeie este violată, înainte de toate să se gândească cum a fost îmbrăcată, cât de provocator s-a comportat și în cele din urmă, de ce s-a urcat în mașina unui străin. Toate astea într-o țară declarată creștină din cele mai vechi timpuri, adică trăind în credința că iubirea de seamăn, ajutorul acordat celor în dificultate, protejarea femeii și a maternității, indiferent de sursă – vezi, cazul Fecioarei Maria – reprezintă legile sacrosante ale conviețuirii umane.

Pentru bărbatul care trăiește într-o societate tradițional-sexistă se aplică vestita poantă atribuită lui Napoleon despre mamă, soție și eventual fiică, considerate singurele femei care merită tot respectul și ajutorul, agresivitatea masculină fiind temperată în cazul lor. Sunt și excepții, mai ales cu soția, desigur, însă important este că, din acest punct de vedere, toate celelalte femei intră în categoria prostituatelor, ca să ne exprimăm elegant și sociologic.

Ele sunt femeile-obiect, ca să ne legăm și de ilustrațiile textului – un performance din Belgradul anului 1974 care a făcut-o celebră pe Marina Abramovici – bune doar de folosit în diferite moduri și ipostaze. Prostituate în ultima instanță, fiindcă acceptă – și atunci când nu țin cont de ora examenului și atunci când se vând în Occident pentru câțiva euro în plus – că ele trebuie să se folosească de orice, să „înghită” orice din partea unui bărbat pentru a putea ieși câștigate într-un fel sau altul. Desigur nu e nici un câștig aici, este doar umilință în lumea interlopă a masculinității folosite ca instrument de dominație în care sunt obligate să trăiască femeile care renunță la rolurile tradiționale de mamă, nevastă și fiică.

Într-o astfel de societate, în care complicitățile masculine la adresa femeilor reprezintă regula, nu este de mirare că atunci când lucrurile o iau razna, precum în cazul Alexandrei, ies la iveală, toți își dau mâna să ascundă banditește realitatea.

Cei puțini care vor altceva se plictisesc până la urmă, obiceiul și obișnuința revin în matcă, treburile se liniștesc și continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Din când în când mai apare în presă câte ceva despre faptul că în Occident doar albanezele mai concurează româncele pe piața prostituției, ce să faci, viață e grea și e plină de bărbați porci și de târfe ordinare…