M-am gândit mult dacă e cazul să-mi împărtășesc gândurile legate de această tenebroasă afacere cu cititorii mei de la Special Arad.

Îmi dădeam seama de riscuri, de zidul neînțelegerii de care mă voi lovi, de răscolirea unor sentimente considerate sacre, deci de neatins. De avalanșa de prejudecăți pe care o voi declanșa sau, și mai rău poate, de tăcerea plină de miez care mă va înconjura.

Mi-a venit însă până la urmă un gând secund. Aceea că nu poți fi liber într-o țară în care te temi pentru ce a-i putea spune. Teama aceasta este mai rea, mai distrugătoare decât oricare dintre consecințele care vor urma după ce vei fi vorbit. În fond, libertatea, în toate formele sale, începe după ce ți-ai învins frica.

Este și ideea de la care pornesc atunci când mă gândesc la pastorul din Timișoara. Pentru că ăsta era în Decembrie 1989: pastorul reformat din Timișoara care a declanșat revolta. Și-a învins teama, a pus totul pe o carte și a mers înainte. Pe vremea aceea asemenea oameni erau considerați nebuni, lipsiți de judecată, imposibili în pretenția lor de a nu se ascunde în anonimitatea călduță și ocrotitoare a turmei care behăia în cor spre cele mai înalte culmi ale progresului și civilizației imaginate de mintea peltică a geniului din Scornicești.

Problema, la modul cel mai abstract, se formulează astfel: merita pastorul onoarea de fi decorat cu gradul cel mai mic(cavaler) al celei mai prestigioase decorații de stat românești? Deja răspunsul la această întrebare împarte în două publicul. Dar să mergem mai departe: dacă răspundem afirmativ, ne vom confrunta cu cea de a doua întrebare: a fost corect procesul declanșat ilegitim – nefiind membru al Ordinului – de Victor Ponta de a i se retrage decorația? Observăm că răspunsul la această a doua întrebare nu mai este atât de diviziv, majoritatea opiniei publice românești fiind de acord cu îndelungatul proces terminat prin decretul prezidențial de acum câteva zile. Există o singură luare de poziție românească importantă împotriva retragerii: cea a Societății Timișoara.

Nu mă voi ocupa în cele ce urmează de cei care sunt favorabili decorării pastorului sau împotriva retragerii decorației. Nu mă voi ocupa, așadar, de majoritatea ungurilor din România și de o minoritate românească pe care am exemplificat-o cu Societatea Timișoara, voi considera, dimpotrivă, argumentele celor care sunt împotriva decorării lui Tőkés. Nu împotriva sa, ceea ce este cu totul altceva, poți să nu fi de acord cu cineva dar să recunoști meritele sale.

Există un miez puternic al celor care consideră că Tőkés nu este cine se pretinde, scânteia care a declanșat revolta timișorenilor, ci este de fapt un agent acoperit al unor servicii secrete, înainte de toate maghiare. Unii chiar consideră că pastorul a conlucrat și cu Securitatea, n-a fost nici pe departe atât de revoluționar cum se pretinde, motivele sale n-au fost defel altruiste, își urmărea cu înverșunare propriile interese egoiste. Cei care judecă astfel cred că au desființat odată și pentru totdeauna mitul revoluționarului Tőkés.

Aceștia, foarte convinși în adevărul lor, sunt adevărații ignoranți în ale istoriei, incapabili să realizeze că povestea romanțioasă și eroică a revoluționarului este un fals ideologic. Niciodată, nicăieri, motivele personale, egoiste nu împiedicau participarea eroică – este vorba de risc până la urmă – la un moment istoric. Nemaivorbind de faptul arhicunoscut că majoritatea revoluționarilor din istorie aveau în spate un trecut destul de tenebros, o emigrație, studii în străinătate, reprezentând nu de puține ori societăți secrete din țară sau alte țări, altfel spus puteau fi considerați agenți, spioni ai unor interese străine.

Este cât se poate de firesc, patriotismul fiind întotdeauna definit de cei aflați la putere, patriotismul revoluționarilor devine acceptat doar ulterior după ce ideile revoluției trec în cotidian.
Bălcescu și ai săi au învățat la Paris „la gât cravatei cum să-i lege nodul”, puteau fi considerați, Bălcescu cu atât mai mult după ce s-a întâlnit la Seghedin cu Lajos Kossuth, reprezentanți ai unor puteri străine, trădători la urma urmei în ochii puterii de atunci.

Alții mai rafinați susțin că Tőkés nu poate fi considerat declanșatorul revoltei românești, el fiind interesat doar de minoritatea maghiară, a fost o întâmplare cusută cu ața albă a unor puteri străine faptul că a devenit simbolul acestei revolte.

O altă ignoranță în judecarea istoriei și a mecanismelor sociale. Revoluționarul nu este cel din urmă, cel din cărțile de istorie pentru uz școlar: eroic, ireproșabil, reprezentant al voinței populare, nu, de cele mai multe ori revolta izbucnește ca un eveniment local, legat de interese locale, chiar parohiale, cum zice englezul, termenul potrivindu-se în acest caz de minune.

Lipsa pânii la Paris a dus la asediul Bastilliei – absolut simbolic, cetățuia fiind o pușcărie în desființare care adăpostea șapte deținuți: patru falsificatori, doi bolnavi mintali și unul închis pentru delict sexual -, taxele pe ceai au dus la revolta din Boston care a declanșat revoluția americană iar obtuzitatea unui argat din Flămânzi a declanșat ultima răscoală țărănească din Europa.

Martin Luther s-a opus Romei din rațiuni legate strict de persoana sa și de ce i se întâmpla din partea unor superiori venali și obtuzi, nici prin gând netrecându-i că va fi eroul care va declanșa protestantismul religios, un fenomen care a schimbat mai mult fața Europei decât descoperirea Americii.

Cu alte cuvinte, indiferent ce se crede despre el și culisele de unde a apărut pe scenă, pastorulului timișorean nu i se poate contesta rolul central în izbucnirea revoltei care a dus la prăbușirea sistemului simbolizat prin Ceaușescu, nu i se poate confisca titlul de revoluționar cu numărul de ordine 0.