Enola Day – Învățământul românesc în stop cardiac





În plină vacanță de vară, chiar dacă pe ici-colo, prin părțile esențiale, se mai dau examene și alte cele, veni, iată, momentul, să mă ocup din nou de o problemă la care chiar mă pricep, de învățământ.
Să mă explic: dacă mergeți la articolele din ultima vreme din Special care vizează situația de la Colegiul Național Moise Nicoară, veți vedea punctul de pornire. O situație care naște sentimente și resentimente, având în vedere că este vorba chiar de liceul tradițional de elită al orașului. Orice s-ar întâmpla la „Moise”, având în vedere că adună în sălile de clasă elevi foarte buni spre excepționali, provenind în mare parte a cazurilor din familii așa-zise bune, atrage atenția.
Citește și: Viața, așa cum e – Directoarea de la „Moise” și dreptul ei la opinie, la „tăcere politicoasă” și la… replică
Nu mă voi băga în cele ce urmează în cazul în sine, nu este problema mea, chiar dacă am petrecut ca profesor peste 30 de ani în sistemul de învățământ arădean. Atât la nivel mediu, cât și universitar. Și tocmai pentru că am profesat câțiva ani la Peda”, la „Moise” însă nu am avut norocul.
Și ca să avem de unde porni, vă reamintesc aici o situație din această viață a mea, despre care am mai scris.
Era imediat după 90 când mi s-a făcut propunerea să devin inspector școlar. Am refuzat, spunând că, organizate în acest fel, consider inspectoratele școlare județene niște instituții parazitare, de extracție comunistă, care mai mult strică decât ajută. Nu peste mult timp am fost căutat – vă spun, era la începutul anilor nouăzeci, cu țara dată peste cap, în căutare de oameni noi la vremurile gândite ca fiind, tot așa, noi – cu propunerea să preiau direcția școlii la care lucram, fiind chiar director adjunct.
Am spus, cu zâmbetul pe buze, nicio problemă dacă mi se dă dreptul ca eu să decid pe cine angajez ca profesor. Mi s-a răspuns cu un alt zâmbet care indica faptul că nu pot să fiu atât de naiv încât să cer așa ceva. De toate acestea și multe altele nu se ocupă directorul sau conducerea școlii, ci inspectoratul școlar, deci, asta este.
Și așa a rămas și după treizeci de ani. Sistemul moștenit de la comunism s-a schimbat doar strict formal, esența persistând. Iar această esență contrazice tocmai principiul educației și al educatorului: vocația. A fi educator, dascăl, profesor nu este doar o meserie, este înainte de toate o vocație. Pentru care trebuie să ai aptitudini și pregătire adecvată. Aptitudinile sunt esențiale: nu poate fi un dascăl bun un om închis și închistat, cu nervozități și frustrări necontrolate. Educația presupune simpatie și bună voință, empatie și deschidere, bucuria de a-l vedea pe celălalt îmbogățit spiritual și cultural.
La ora actuală, cu sistemul universitar umflat fără rigoare și competență, selecția și pregătirea educatorilor pur și simplu nu există. Ea, pregătirea, ar trebui să înceapă pe baza unei selecții pe aceste criterii de aptitudini: un fel de test psiho-pedagogic pe bune, nu de formă, așa cum se mai face acum. Dar degeaba ai pregăti dascăli pe bune dacă îi arunci într-un sistem birocratic învechit, bazat pe vestitele pile, relații și cunoștințe, în școli fără personalitate și autonomie, subordonate unor inspectorate care au fost gândite pentru a controla atașamentul și subordonarea politică, nu competența și talentul.
Cu alte cuvinte a sosit de mult momentul unei reforme fundamentale a sistemului românesc de învățământ și educație
Politicul nu are ce căuta în acest sistem, vechile deprinderi, moștenite pe nesimțite, se cer înlocuite cu reale aptitudini și competență. Nu e mare lucru să îți dai seama că este vorba de ceva aproape imposibil în condițiile date ale societății românești. Într-o societate unde diplomele sunt obținute politic, doctoratele nu acoperă nicio pricepere sau competență, ci doar puterea și influența celui care dorește să se laude cu un titlu despre care habar nu are, nu prea ai în ce să speri.
Ajunge doar să te uiți în jurul tău, să vezi mutrele false, radiind de tâmpă satisfacție ale doctorilor făcuți la apel, majoritatea dintre ei angajați politic, ca să îți dai seama de ancestrala experiență a peștelui care de la cap se împute.
Și ca să închei tot într-o notă personală – oricum avem destui în jurul nostru care vorbesc despre lucruri de care habar n-au , acum vreo douăzeci de ani m-am înscris la doctorat. În domeniul studiat, în cel în care am lucrat decenii ca profesor. Nu a fost neapărat o decizie personală, am fost sfătuit de mai mulți în ideea să fie mai mulți doctori pe bune, nu doar impostori.
Am amânat multă vreme decizia, judecând că nu există în domeniu o școală doctorală în țară care să mă satisfacă, să fie pe bune. În cele din urmă am cedat, am zis, totuși nu poate fi atât de rău.
A fost mai rău. Cei din jurul meu nu aveau treabă nici cu domeniul științific, nici cu pretențiile reale presupuse de un doctorat în științe. Chiar dacă conducătorul doctoratului meu a făcut tot ce a ținut de el ca să nu mă simt înghițit de mlaștina imposturii din jur, în cele din urmă, după doi ani, am renunțat. Și nu mi-am modificat decizia în ciuda rugăminților sale.
Și nu îmi pare rău. Ca doctor în științe, obținut în sistemul actual al învățământului românesc, m-aș simți acum ca un câine lup, ghid pentru nevăzători, aruncat între câini vagabonzi orbi.
Comentariile portalului
Aha, dacă realizarilee sunt în funcție de datele dan biblie, probabil că autostrăzile se vor face până la apoca lipsă! Aia mare, sau mică, nu mai contează...
Poate nu ar strica să vă documentați ceva mai atent. Veți putea observa că procesiunile ortodoxe legate sau inspirate din viața lui Iisus (deci, inclusiv drumul crucii) (...)
Sa-mi spuna cineva de ce acesti calugari copiaza Via Dolorosa de la Romano Catolici. Biserica Ortodoxa nu are " Drumul Crucii" inclus in randuiala bisericeasca . In nici o carte de cult (...)