Apropoul este dat de vizita unui fost arădean, de fapt arădeancă, la ceea ce încă continuăm să numim impropriu ștrand în Arad.

O adevărată îndrăgostită de ape, practicantă a mai multor sporturi nautice, fosta arădeancă a ieșit cu lacrimi în ochi de la ștrand, explicând evident răvășită că pentru ea a fost o experiență inimaginabilă. Înghesuială gălăgioasă în jurul celor câtorva bazine care înainte erau mai mult ca să te uzi înainte să intri în Mureș, sau să te limpezești după ce ieși. A încercat, în amintirea anilor de demult, să coboare la râu, să vadă ce a mai rămas din plaja spațioasă de unde intrai în apă, dar a fost oprită de un gard de sârmă. Nu se poate, se agita năvalnică, aducându-și aminte de șocul resimțit atunci: un ștrand pe Mureș, de unde nu poți să cobori la Mureș!

Subsemnatul nu este un mare om de vară. Deși s-a născut în Țara Crișurilor, la trei minute de Crișul Negru, nu a fost niciodată subjugat de farmecul apei răcoroase, de săriturile „feieș” sau plonjările în picioare, adevărul e că știe să înoate doar atâta să nu se-înece în ape mai adânci de doi metri.

Cu toate acestea, arădean din adolescență, nu avea cum să nu facă cunoștință cu „ștrandul”. Da, așa între ghilimele, pentru a explicita ideea că în Arad ștrandul nu era doar un loc de recreere în lungile zile de vară fierbinte, era mult mai mult decât atâta: un simbol, o adevărată instituție de care, ca arădean, nu aveai cum să faci abstracție.

Acolo te vedeai cu amicii, acolo le vedeai din toate punctele de vedere pe fetele pe care le știai sau nu, puteai juca un fotbal sau șah, să citești o carte (nu telefonul!), dacă erai mai interiorizat, sau pur și simplu puteai sta pe spate cu ochii-n soare, așteptând să treacă cineva care să te recunoască și să te invite la un Pepsi sau, dacă era chiar foarte cald, la o bere rece.

După terminarea liceului, așteptând să fiu luat la armată, lucram la Vagoane. Era vorba de două-trei luni, să-mi fac niște bani, să nu stau la mila părinților, nimic foarte serios. Eram cu un coleg de clasă și lucram doar noaptea, schimbul III, cum ar veni. Era acolo și un spor de noapte, plus că norma se făcea în două-trei ore, după care trăgeam un pui de somn până la șase dimineața. Venea schimbul la șapte, eu, cu Mircea, mă duceam la Macu’ sau la Katanga la o cafea, eventual una mică, după care direct la ștrand. Aveam acolo un cerc de prieteni și cunoștințe, făceam o baie de răcorire, după care ne puneam la umbră pe pătură și mai trăgeam un pui de somn până apăreau și fetele. Pe la amiază mergeam spre casă, luam masa, poate mai trăgeam un somn de relaxare, dar pe la cinci-șase eram înapoi. Urma baia principală, de la plajă până la bazinul care se afla mai jos, tot pe Mureș, de acolo reveneam după un timp pe pătură. Mai spre seară, ne luam o cină frugală, o bere-două, că merge înainte de schimbul trei, iar pe la zece jumătate o luam spre locul de muncă.

Dacă cineva ne spunea că e mai fain pe „litoral”, îi râdeam în nas. Ce putea să fie mai fain decât să te întâlnești, la doi pași de casă, dar într-un mediu natural perfect așezat lângă Mureș, cu prietenii și cu fetele care abia așteptau să începi să le vorbești în dodii, între două scufundări sau la masa de terasă? Și toate astea pe bani puțini, chit că noi eram mahări, fiindcă stăteam bine, mersi pe un salariu chiar frumușel pentru vârsta noastră și acele vremuri.

Am povestit toate acestea pentru cei foarte tineri, cei care n-au mai apucat nimic din această atmosferă unică a ștrandului arădean. Treaba a început să se schimbe imediat după anul 2000, cu semne rele de dinainte.

În loc să realizeze caracterul unic al locului, acel caracter care atrăgea spre Arad mulți nearădeni, administrațiile care au urmat de atunci au lăsat ștrandul în paragină, transformând zona într-un fel de loc pentru distracții de noapte și chefuri publice de viță nouă, cu restaurante și baruri care mai de care. Normal, în fond, astfel, nu era treaba lor, nu trebuiau să depună o muncă, să administreze pe bune, plus mai picau și ceva bănuți. Inclusiv în buzunărașele lor mai puțin publice.

În loc să se apuce să mențină plaja istorică, au lăsat bălăriile să o acopere, în loc să se gândească la crearea unui centru de tip spa, fără însă să desființeze ștrandul clasic, ei au ales ce este mai ușor și la îndemână: să nu facă nimic din ce nu le iese și lor un mic avantaj. Oricum, după acel deceniu tulbure de după „revoluție”, mulți arădeni vechi au plecat spre alte zări, iar cei rămași, poate mai puțin mândri de modul lor de a fi arădeni, au fost mai puțini sensibili la subterfugiile administrațiilor prinse în vârtejul politic.

Lipsa de interes și preocupare a administrației arădene pentru locul simbolic al orașului se vede și din avion, mai nou ”litoralul vestului”, așa cum îl admonestează ziarele bucureștene, mutându-se nițel mai încolo, la Ghioroc. Chiar dacă e în jurul unor bălți părăsite, ștrandul de acolo are tocmai ce îi lipsește ștrandului arădean: nisip lângă apă. Chiar dacă nu curgătoare…

Nu e mare lucru, cu oareșce operațiuni de drenaj și întreținere se putea păstra și întreține și plaja de la Mureș, numai că asta ar însemna muncă și preocupare, o treabă mult mai grea decât să apari pe FB, vânând like-uri cu slogane de doi lei sau să mai faci un rond de seară.
Este drept, cei care ne administrează mai nou, nu au copilărit în Arad…