Analizele și părerile cu duiumul de pe FB și alte platforme pe care se exteriorizează pricepuții în toate – între cei care, iată, mă-nscriu acum și eu – caută vinovatul.

Sau vinovații, dacă autorul se crede mai nuanțat.

Vinovații pentru situația politică în care am ajuns cu nicio lună înaintea alegerii președintelui PNL, de altfel evenimentul care a declanșat criza politică. Și nu e vorba de o situație obișnuită în lumea noastră politică mult mai puțin disciplinată sau elegantă decât cele mai la vest. E chiar nasoală, ca să rămânem la vocabularul celor implicați, în frunte cu Florin Cîțu, haosul scandalos și guraliv în care ne aflăm riscând să ne arunce acum, în prag de iarnă, într-un marasm din care mulți vor ieși doar cu picioarele înainte.

Răspunsul la întrebarea cu vinovații este cât se poate de simplu, dar nu rezolvă problema. Bineînțeles că responsabilitatea e în ordine ierarhică. În consecință cel mai vinovat este președintele Johannis, cel care răspunde de echilibrul politic, de funcționarea cât mai lină a mașinăriei politice.

Prin înverșunarea cu care ține să îl schimbe pe Ludovic Orban cu Florin Cîțu a destabilizat sistemul, având în vedere personalitatea celor implicați. E vorba la Johannis, efectiv, și de o lipsă de simț politic elementar, dacă avem în vedere modul în care tratează cu așa numiții aliați – înainte de toate USR PLUS – fără de care guvernul actual nu avea cum să se formeze. Problema e veche și cunoscută, în fond atunci când după alegeri președintele a refuzat efectiv, – aruncând astfel Constituția la lada de gunoi a voluntarismului arbitrar -, să ofere partidului câștigător (PSD, dacă ați uitat) dreptul de a forma guvernul, a deschis o cutie a Pandorei politice românești, niciodată închisă pe de-a întregul.

Asta și prezența minimală la urne a alegătorilor (33,30%) – ceea ce pune problema legitimității chiar și în cazul partidului câștigător, PSD – au aruncat de la început o mare umbră de îndoială asupra credibilității noii alianțe.

Într-o situație de genul acesta politicanul calificat și răspunzător merge pe negocieri și reglaje fine, nu pe înverșunarea prostească în propria importanță. Nu pe demagogie și propagandă, ci pe înțelegeri și discuții de aplanat tensiunile și scandalul care, oricum și oriunde ar fi, periclitează funcționarea eficientă în interesul comunității a suprastructurii politice.

Dar pentru asta e nevoie de politicieni calificați, experimentați și nu în ultimul rând responsabili.

A fi politican este o meserie. Și care, ca orice meserie, se învață. Nu neapărat în școli, dar asta nu înseamnă că nu e bine să ai niscaiva studii în domeniu. Nu neapărat în inginerie – termenul de inginerie socială ne duce cu gândul la regimurile autoritare -, ci ceva legat de societate: drept, economie, antropologie, nici istoria nu strică, eventual chiar științe politice. Dar ca orice meserie și politica se învață prin practică mai ales, din mers, cum se spune. Și mai e ceva: nu e rău dacă ai un talent așa cumva care se potrivește: înțelegi repede, intuiești mutarea următoare, negociezi cu plăcere, nu te enervezi ca prostul și altele de acest gen.

Dacă-i luăm la rând pe cei implicați în acest scandal politic românesc, avem în față o imagine dezastruoasă:

De Johannis am vorbit: nu este politician și nu va fi niciodată. Rigid, formalist, chiar la limita autismului, fără fantezie și subtilități, el și-a depășit competența deja când a ajuns primar la Sibiu. Faptul că e sas nu îl scuză și nu îi oferă din start un avantaj. Apartenența la o națiune sau cultură nu te face mai deștept sau mai rafinat decât ești tu ca persoană.

Cîțu este un ciocoi. Venit în politică de cinci ani prin filieră bancară și amiciții dubioase, este un broker care confundă banii cu oamenii. Ca bancher nu avea treabă cu oamenii, ca politician nu ar trebui să aibă treabă cu banii. Fără experiență politică, împins înainte de interese ascunse, reușind să exploateze rigiditatea lui Johannis, Cîțu este cel mai jalnic exemplu de parvenire prin politică. Îl secondează Rareș Bogdan, un impostor sadea, un învârtitor care a ajuns cunoscut prin televiziune, fără să fi demonstrat până acum nici cea mai mică aplecare spre politica definită ca administrarea eficientă a unei societăți.

Barna seamănă bine cu ceilalți doi, ajungând în politică pe un val pe care nu l-a înțeles nici până acum. Pactul cu AUR dovedește ce crede șeful USR despre cum se face politică.

De udemeriști nu are loc să pomenim aici, ei mergând, mai nou, întotdeauna la cacealma atunci când e vorba de a juca o șansă.
Singurul politician din această ecuație este Ludovic Orban. Putem discuta cât de bun, cât de subtil sau responsabil, dar este politician, de fapt singurul care vine din mișcarea liberală postdecembristă autentică. Iar forța sa de politician, din păcate, este dovedită și de acest scandal, chiar de această criză care ne paște, fiindcă putem fi siguri, nu este străin de giumbușlucurile care l-au aruncat pe Cîțu și Johannis în penibil.
De cei de la AUR chiar nu are rost să vorbim. Nici după eliminarea Doamnei Șoșoacă nu s-au transformat din galerie de fotbal în partid politic. Cert este că situația de acum i-ar putea ajuta în asta, ei fiind singurii care au de câștigat în scăldatul în ape tulburi. Fiind murdari din naștere, ar putea ieși mai curați, mai uscați.

Cei care câștigă, indiferent cum se termină, sunt cei de la PSD.

Și cu asta am spus totul despre superioritatea mult invocată, dar niciodată demonstrată a PNL față de PSD.

Finalul, cel puțin din punctul de vedere al alegătorului, este evident: toți o apă și-un pământ.

Iar consecința acestei atitudini este dezastrul în sine, fiindcă sapă direct la temelia statului de drept și a democrației.