Continuăm serialul de pandemie și precampanie despre care nu se știe deocamdată ce înseamnă fiecare. Nici luate împreună, nici fiecare în parte. Voi prezenta aici persoanele și personajele despre care știm deja că au intenții de a candida la funcțiile eligibile de la alegerile locale. Este vorba înainte de toate de cel de primar și de președinte al Consiliului Județean. Începem cu cei mai cunoscuți și cu șanse, urmând să terminăm cu cei care pot produce surprize. Plăcute și neplăcute, depinde. Aceste prezentări nu fac parte din campania candidaților sau partidelor, reprezintă prin excelență modul în care vede autorul acestei rubrici situația și candidații. Nici măcar nu este vorba de punctul de vedere al redacției, fiindcă Special Arad este o publicație independentă în care jurnaliștii, fiecare în parte, au convingerile lor personale în ceea ce privește viața politică. Nu de alta, dar așa e normal dacă luăm în serios libertatea cuvântului și independența presei.

Vorbim acum despre un reprezentant al comunității neoprotestante din Arad.

De fapt doi, care nu cerșesc voturile acestei comunități, ci chiar fac parte din ea, iar de aici ar trebui să fie firesc ca această numeroasă comunitate să fie mai atentă cu ei.

Nu e sigur însă că este așa.

În afară de credincioșii fervenți, cred că foarte puțină lume știe că Aradul este leagănul comunității penticostale din România. Poate și mai puțini știu că această comunitate reprezintă a patra cea mai numeroasă confesiune religioasă a țării, având spre 400 de mii de credincioși, urmând astfel imediat după ortodocși, catolici și calviniști (reformați, în marea lor majoritate unguri).

Bazele cultului penticostal din România au fost puse la Cuvin și Păuliș în anii douăzeci ai secolului trecut și până în anii cincizeci ai aceluiași secol centrul acestei comunități se afla la Arad, atunci din rațiuni centraliste mutându-se la București. Cu toate acestea Aradul rămâne centrul oarecum spiritual al penticostalilor, ajunge să ne gândim doar la Riviș-Tipei, arădeanul lider al comunității românești.

De altfel, Riviș-Tipei este un exemplu și pentru implicarea politică a penticostalilor, dar într-un mod diferit de cei doi candidați la Primăria Aradului despre care vorbim aici.

Samuel Caba este liderul Bisericii Râul Trezirii, având centrul la Arad, dar cu o prezență masivă și în diasporă. Biserica se revendică de la doctrina penticostală, dar are anumite trăsături particulare, așa cum se întâmplă frecvent la neoprotestanții care țin foarte mult la autonomia bisericilor din cadrul cultului. Activ, practic și implicat, Caba a încercat de mai multă vreme să obțină și prin politică anumite avantaje pentru comunitatea sa și nu numai.

Cu o implicare politică de peste 15 ani, pastorul neoprotestant încearcă din nou să depășească handicapul pe care îl reprezintă pe aici apartenența la o comunitate neoprotestantă. De fapt, o situație ciudată, o atitudine a majorității mai degrabă reținută și contradictorie în care aprecierea se amestecă cu dubiile. Apreciere pentru activismul și solidaritatea neoprotestanților mult peste cel al celorlalți, îndoiala venind cam tot de pe acolo.

Candidatura sa de acum patru ani în culorile partidului băsescian PMP nu s-a terminat tocmai bine, astfel încât acum s-a orientat spre un partid nou și care trimite puternic la SUA ale lui Donald Trump, de altfel țara din care se originează aproape toate confesiunile neoprotestante.

Celălalt candidat neoprotestant este Cristian Galea, nou în politică, de fapt urmașul din ultima clipă al lui Caba de la PMP-ul lui Remețan. Dincolo de această banalitate însă, Galea nu este un tip neapărat banal, reușind să transforme un eșec evident – ieșirea sa din biserica din care făcea parte – într-un succes care de-abia acum se profilează.

Cu toate acestea, în ciuda unor calități evidente, Caba, iar Galea poate și mai puțin, are șanse cam reduse să ajungă în vârful politicii locale. Arădenii nu sunt deloc încântați de ideea că Aradul a fost și încă este un fel de Roma al neoprotestanților din țară, bănuindu-i de tot felul de lucruri, inclusiv de compromisuri politice contra firii.

Pentru ca un neoprotestant să ajungă în vârf sau pe acolo trebuie să aleagă partidul dominant, pierzându-se în mișuneala caracteristică acestor partide. Independent sau în partide de mâna a doua șansele sale sunt minimale.

În loc să fie mândri de această prezență seculară de tip american pe aici, să se deschidă spre discursul mai puțin ortodox, cei mai mulți dintre noi se izolează în propria lor majoritate leneșă, fără să realizeze că în politică, ca de altfel în majoritatea lucrurilor care se întâmplă, noul nu este dat de asemănare, ci de diferență.

Reacția normală ar fi: ia, să-i vedem pe ăștia, de ce sunt în stare, fiindcă cu cei de acum ne-am lămurit. Rămâne însă bănuiala, neîncrederea, oportunismul lânced al obișnuinței și toate astea în situația în care candidații nesusținuți de partidele mari în mod evident dovedesc calități care îi recomandă.

Mai mult decât atât: prezența lor masivă în organismele decizionale ale democrației ar fi o șansă în plus pentru comunitate. Democrația, în ciuda a tot ce se spune despre ea, nu înseamnă dominația majorității (99,99% ca pe vremea lui Ceaușescu), ci participarea tuturor celor activi la conducerea și administrarea treburilor comune.

În rest, numai de bine, prea multe de spus nu mai avem.

Mai sunt vreo cinci candidați, dintre care mai cunoscut este Valentin Paul Neamț, fost primar după ejectarea lui Dumitru Branc, fie-i țărâna ușoară. Revenit ca reprezentant al partidului nou înființat al diasporei, AUR se numește, Valentin Neamț duce o campanie solitară pe FB insistând pe ideea orașului Omega, având în vedere bucla pe care o face Mureșul în jurul Cetății. Idee nu foarte norocoasă pentru cei care știu că omega este ultima literă din alfabetul grecesc clasic.

Ar mai fi și doctorul Dan Pârvulescu, fost UTA și alte echipe, cel care este candidatul alianței naționaliste patronate de Noua Dreaptă. De asemenea cu o campanie abia vizibilă, dar totuși mai vizibilă decât candidații, mai precis candidatele Partidului Arădenilor sau a noului partid al Domnului Căprar, al Puterii Umaniste, parcă, asta ca să nu mai vorbim de candidatul – de data aceasta bărbat în toată regula -, Partidului Comuniștilor la primăria Aradului.

Da, Doamnelor și Domnilor, am trăit-o și pe asta: la o adică, după vreo treizeci și ceva de ani, puteți vota din nou secera și ciocanul la Arad.