Iertare, stimați concetățeni, vin iarăși cu fixurile mele atât de bine cunoscute. Spun asta fiindcă chiar amu câteva zile mi s-a spus verde în față – chiar dacă cu pseudonim – că ar fi bine să-mi văd de bătrânețile mele, timpul a trecut, sunt alții, mult mai tineri, mai deștepți și mult mai optimiști, care doar atât așteaptă.

Așa că, ce mi-am zis, hai să mă las pe spate, să îmi confortez zilele care mi-au mai rămas, să nu mă bag unde nu-mi mai fierbe oala.

Îmi treceau toate astea prin cap tocmai într-un periplu cu mașina prin oraș, asta este, chiar și la vârste mai înaintate te mai pui în mașină, ai o treabă de rezolvat, un ban de aruncat degeaba. La Podgoria, semafoarele nu mergeau, așa că timp de gândire și meditație am avut berechet. Trebuia să opresc undeva pe la Biserica Roșie, nici vorbă de loc liber de parcare. Mai multe mașini stăteau în fața mea și clipeau mărunt din stopuri, semn că și ei asta așteptau. Să se elibereze un loc. M-am dus, așadar, mai departe, cu treaba nefăcută.

(Cumpărată recent de Primărie, „Rodica nr. 3”)

În fața Primăriei, știți, acolo unde o iei la stânga dacă vrei spre „Economic”, am stat, de data aceasta la stop, admirând pomul care tocmai se împodobea sub atenta supraveghere a poliției locale sau cine știe. Erau cel puțin trei mașini de serviciu, parcate pe mijloc, lângă obelisc, polițiștii lejeri și destinși, gata pentru orice.

Acuma, despre pom nu mai insist, FB-ul e plin de aprecieri, apar și prețuri pe acolo, ce să zic așa, la prima impresie: e cam subțire pentru suma aia, cât o casă cu grădină în Grădiște, dar cu atât mai elegant cum încearcă să concureze turnul cu orologiul. Nu insist că și așa ni se spune mereu că nu vedem realizările administrației locale, suntem cârtitori și puși pe rele, ne legăm de Bibi și de ceilalți pentru te miri ce, în loc să strângem din pumni, în fond poate la anul nu vom avea nici atâta.

Uite și acum, în loc să mă bucur că nu am prins parada portului popular și nici repetiția paradei militare, eu bag de vină ca prostul, că pe Bulevard nu găsești locuri de parcare decât dacă stai minute-n șir până se eliberează unul. Chiar, în loc să stau acasă, să nu încurc și eu la vârsta mea pregătirile de sărbătoare, mă pun să îmi rezolv neînsemnatele afaceri tocmai miercuri la zece-unșpe.

(Călin Bibarț, la dans cu Veta Biriș, la Parada Portului Popular)

Adevărul e că, uitându-mă la polițiștii gata de provocări, mi-a trecut așa o remușcare rebelă prin partea corpului meu nestingherită de centura de siguranță. Vedeți, până și asta recunosc: în oraș rareori îmi pun centura, deși la vârsta mea s-ar impune. Chiar dacă conduc binișor. Dar, asta este, eu la Arad mă simt acasă, stau comod, fără centură și până acum am scăpat de vigilența polițiștilor. Am luat o amendă acum vreo cinci ani, eu zic că merită.

În loc de mulțam, eu mă apuc, împreună cu colegii mei mai tineri, să număr copacii din oraș. Și să mă leg de Bibi, sărmanul de el, gata oricând de o poantă, de o chestie șugubeață. Că taie pomi, asta este, e pădurar, ce naiba. Că numără păsările de pe crengi, are timp, din moment ce a lăsat-o mai moale cu rondurile de seară. E mai bine în studio, marți, la radio-teveul acela de își zice La Strada. Nu știu dacă cei de acolo, ajunși peste tot unde e vorba de administrație locală, știu că e un titlu de film celebru al lui Fellini, cu Giulietta Masina și Anthony Quinn în rolurile principale, atâta bai să fie, în fond și titlul emisiunii „Dacă e Marți, e Bibarț”, e după un film pe care, în mod sigur, nu l-au văzut niciunul. Știu precis că rula la Arad pe vremea când eram la liceu și degeaba am fugit eu de la ore, sala era și pe atunci goală, nu se înghesuia lumea ca la „Love Story”.

Cert este că parcare n-am găsit nicăieri în centru, m-am oprit eu la un moment dat în fața unei intrări. Doar așa pentru un minut, ca cel cu care aveam treabă să poată veni până la mașină. M-am uitat atent în jur înainte, „Rodica” nu era prin preajmă și oricum, dacă apărea, mă descurcam eu, că totuși, sunt în orașul acesta de jumătate de secol acasă, am și eu un avantaj, merg pe 1, ca UTA când joacă la Oradea sau la Sibiu.

(montarea roții panoramice, în decursul zilei de miercuri)

A, era să uit de roată. Am trecut pe lângă ea, era încă în construcție, n-am putut opri, v-am zis de ce. Nu știu cât va sta acolo, lipită de clădirea teatrului, dar, actorii noștri, în frunte cu directorul Costea, se vor descurca în mod sigur. S-au descurcat ei în situații mai dificile și ce dacă roata panoramică, cum îi zice Bibi, blochează întrarea actorilor? Nicio problemă, vor intra pe intrarea principală, precum spectatorii. În fond, în acest joc, regizat de politic, ca să nu îi mai spun pe nume și să vă plictisesc din nou, toți suntem spectatori.

Ne uităm la ei și nu ne vine să credem: chiar așa am ajuns, acum după treizeci și trei de ani de libertate, să îi lăsăm pe toți neaveniții să ne spună cum e mai bine și ce trebuie să facem ca ei să se simtă și mai bine?

Noa, că am luat-o iară razna. Vârsta, probabil, deși, se spune că asemenea avânturi revoluționare stau bine la tinerețe, nu înainte să îți iei rămas bun. Mai bine îmi văd de treabă, mă bucur de târgul de Crăciun care începe azi și nu se mai termină anul acesta, cu roata oricum nu mă dau, nu m-am dat nici în copilărie cu ringlișpilul din piața satului meu natal.

Ziceam deja pe atunci ceva de genul că dacă vrei să ajungi sus, te bazez pe calitățile tale, nu pe o roată învârtită de alții…

Citește și: Târgul de Crăciun de la Arad (PROGRAM). Noutatea din 2023 va fi o roată înaltă de 30 metri, amplasată în Piața Avram Iancu · Special Arad