Am numărat pe pagina oficială a Poliției Române 50 de copii dispăruți. Nimic mai tragic, nimic mai trist. Dacă o știre oarecare, referitoare la un copil dispărut, sună sec, pentru ascultători neînsemnând mai nimic – fiindcă necazul nu li s-a întâmplat lor – pe mine orice știre de acest gen mă întoarce pe dos. Percep știrea și cu mintea și cu sufletul și cu inima, ce mai, cu fiecare organ în parte. Nu-mi pot închipui ce simt oamenii cărora le dispare fără urmă un copil. Nu-mi pot închipui cum poți să treci peste dispariția unui copil. Am fost, ca ziarist, la multe accidente unde au pierit copii. De nedescris durerea părinților. De nepovestit. Dar ei, cel puțin, știau ceva. Știau unde sunt copiii lor. Vedeau ce-au pățit. Știau cum au pierit. Celor însă cărora le dispar copiii pe locul limpede, în drum spre școală sau într-o secundă în care părinții și-au luat ochii de la ei, sunt de nemângâiat. Ei nu știu nimic. Nu știu încotro să se uite, încotro să caute, încotro să urle.

Ca să vă dați seama de dimensiunea disperării, amplificați întâmplarea mea cu 100 și veți înțelege aproape exact ce spun. Fiul meu avea în jur de doi ani. Se juca, în curtea bunicilor, alergând peste tot, mângâind câinii, pisicile, iepurii, ba chiar și găinile, atunci când le prindea. Râdea în gura mare, era vară, cald și frumos. Cele două porți ale curții – închise. Dintr-odată, mamei, care trebăluia prin bucătărie, i s-a părut că nu mai aude niciun zgomot din cele de mai sus. Niciun râs, niciun schelălăit, niciun cotcodăcit, niciun lătrat, nimic. Aleargă în curte, animalele sunt împrăștiate peste tot pe unde e umbră, dar copilul… nicăieri. Îl strigă, îl caută, aleargă în grădină, din nou strigă și caută, dar… nimic. Niciun sunet. Mama împietrește, nu se mai poate mișca, face un atac de panică, ajunge cu greu în casă, îl alertează și pe tata, ba, mai pică, pe nepusă masă, și fratele meu, se îngrijorează toți și aleargă, de nebuni, să caute copilul. Și, deși toate porțile fuseseră încuiate, iar copilul n-ar fi avut vreo șansă să iasă în stradă, tata și frate-meu urcă pe biciclete și dau un tur prin vecini, să vadă dacă nu cumva o fi găsit cel mic vreo gaură prin gard și… Între timp, mama face greșeala și mă sună, eu fiind la serviciu, spunându-mi, cu cea mai scăzută voce din lume, că nu găsesc copilul. Imposibil de descris senzația care m-a cuprins. Inițial, am avut impresia că sunt perfect goală pe dinăuntru. Că mi-am pierdut stomacul pe undeva și pur și simplu nu-l mai am. Mi-am pierdut vocea și capacitatea de a articula. Nu reușeam să îngaim decât „cum, cum, cum…”, la nesfârșit. Apoi, m-a cuprins un val fierbinte. Părea că mă orbește și amețește propriul sânge. Cumplită stare!

Fiind la Arad, la o distanță de 35 de kilometri de ai mei, am sărit, năucă, în mașină, fără să știu cum am ajuns în siguranță acasă. Trecuse o oră de când copilul era de negăsit. Fusese anunțată poliția, ai mei amuțiseră, își pierduseră puterile, iar fratele meu tocmai intra în curte cu bicicleta, după ce bătuse mai toate străzile în căutarea celui mic. N-a fost în stare să scoată niciun cuvânt. Dezamăgit, neputincios, a rezemat bicicleta de cușca iepurilor, iar când să se întoarcă spre noi, a zărit ceva roșu printre paiele din interior, un roșu cel puțin nefiresc într-o cușcă de iepuri. Se aplecă și-l văzu pe băiatul meu, în tricoul lui roșu, dormind liniștit în fundul cuștii. După ce s-o fi tăvălit prin paie cu cei peste zece iepuri pe care-i aveam, la un moment dat o fi obosit, adormind așa cum numai copiii știu să adoarmă, oriunde și în orice condiții.

Ne-am revenit cu greu din șoc. De-atunci, ori de câte ori aud că dispare un copil, mă cutremur. Simt din nou golul acela, apoi căldura, apoi nimicul. Știu exact cum e să nu știi nimic despre copilul tău. Să înnebunești de grijă, de deznădejde. Să fii neputincios. Tot de atunci, am devenit nevricoasă. Era cât pe ce să alertez un mall întreg când am pierdut-o din ochi  pe fiica mea preț de o secundă, doar cât m-am întors să plătesc niște ciorapi, ea fiind însă așezată pe pardoseală, ocupată să-și lege șireturile. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă uit în jos, de parc-aș fi putut s-o pierd în sus!

De fapt, am vrut să scriu despre liniștea pe care o avem toți, atunci când lucrurile merg bine, fiindcă suntem convinși că anumite lucruri nu ni se pot întâmpla vreodată. Că NOUĂ nu ni se pot întâmpla. Iar ele, totuși, ni se întâmplă. Chiar ni se pot întâmpla. Ca un făcut, lucruri despre care credem că nu ni se pot întâmpla, ne lovesc și ni se întâmplă când ne așteptăm mai puțin. Poate de aceea e bine să nu renunțăm la prudență, să nu lăsăm garda jos, să fim veșnic cu ochii în patru. De la o tragedie cumplită și până la infectarea cu un virus despre care nimeni nu știe mare lucru, ni se poate întâmpla orice. Absolut orice. Abia atunci aflăm cât suntem de fragili, de neputincioși, de expuși. Și abia atunci începem să înțelegem lucruri.