Când a început să-mi vorbească despre deochi și descântec, eram sigur că glumește. Și m-am amuzat. Totodată, încercam și să ghicesc unde vrea să ducă discuția cu acest deochi. Îl știu om serios, dar nu sobru, așa că uneori se pune pe glume. Nu de dragul glumelor – nu l-am auzit niciodată spunând vreun banc –, ci glume cu un anumit tâlc.

Îl sunasem să-i transmit urarea de „La mulți ani!”. „Și sănătate”, am insistat eu, iar de aici rapid am ajuns la deochi, sărind peste politică și vremurile pe care le trăim. Am înțeles că, totuși, nu în glumă a pomenit de deochi. Chiar dacă o fi avut vreo socoteală ascunsă, nu a fost o glumă.

Pasul de la sănătate la deochi l-a făcut cu seriozitate și convingere, dar nu ca un ocultist sau ca unul care vede vrăji și farmece în spatele fiecărui necaz. Mai degrabă, cu convingerea că faptele și chiar gândurile ne influențează starea de spirit, inclusiv sănătatea.

Nu știu dacă deochiul se poate activa și prin telefon, dar știu că tema mi-a rămas în minte și după ce am încheiat discuția (cu promisiunea că amândoi ne vom face timp să discutăm mai amănunțit pe această temă).

Imediat mi-am amintit de bunica mea, Cătălina, care o chema pe lelea Marișca ori de câte ori nu-mi era bine și credea că m-a deocheat cineva. Mă și interoga pe unde am umblat, cu cine am vorbit, ca să-și dea seama cine a fost cea care mi-a „pus de deochi” – în acel sat ardelenesc erau cunoscute toate femeile care deocheau, după ceva însemne pe care niciodată nu le-am putut observa (ceva legat de forma sprâncenelor, dacă bine îmi amintesc, deși problema lor era că au „ochii răi”, nu sprâncenele).

Ce nu am înțeles până în zi de azi este de ce doar femeile erau considerate în stare să deoache. Doar am văzut și bărbați cu o formă specială a sprâncenelor…

Dincolo de amintirile mele sau de convingerile prietenului meu, oare ce-o fi acela deochi? Conform dicționarelor, ar fi, în sensul cel mai neutru, o credință străveche, mult înainte de Hristos, potrivit căreia privirea, admirația, invidia sau răutatea unei persoane poate provoca o stare de rău altei persoane.

Neutru, neutru, dar interesant. O fi existând o tehnică a deochiului ce poate fi învățată sau este un talent înăscut? Nu de alta, dar știu mulți alegători care ar arunca un deochi spre unii politicieni, cu așa de multă admirație că nu i-ar face bine niciun descântec…

Să mai spunem că această credință nu ne-a fost transmisă de la daci, nu este nici pe departe românească și deloc creștină. Ideea „ochiului rău” este veche de mii de ani și apare în culturi diferite, din bazinul mediteraneean până în Orientul Apropiat. Drept este însă că noi i-am dat propria culoare.

Ptiu, nu ți-ar fi de deochi!

Tot în copilărie, în timpul vacanțelor petrecute la buna Cătălina, am auzit des expresia „să nu-ți fie de deochi”, în diferite forme. Dar cine n-a auzit asta în copilăria fără telefon mobil, internet și TikTok?

Expresia, în toate formele ei, spune foarte mult despre ceea ce înțelegea lumea prin deochi. Convingerea unanimă era aceea că nu doar oamenii răi sau invidioși pot deochea, ci și oamenii buni, care admiră sincer frumusețea sau priceperea unui copil, de exemplu – cu condiția obligatorie să aibă acea particularitate pe care nu mi-o amintesc bine, legată, parcă, de forma sprâncenelor.

Și-atunci, oamenii aceștia, buni, dar cu darul deochiului, rosteau formula magică completă. Lăudau („vai, ce copil frumos”, de exemplu), dar nu uitau și „antidotul” sau formula „de protecție” („să nu-i fie de deochi”). Dacă, totuși, această măsură de protecție nu funcționa sau când acționa un „ochi rău”, buna Cătălina o chema pe lelea Marișca și aplicau tratamentul adevărat, care era descântecul și stinsul cărbunilor.

Stingerea cărbunilor rămâne, pentru mine, un ritual cu adevărat sacru. Așa am simțit de la primul descântec și așa mi-a rămas în memorie, alături de imaginea bunei Cătălina.

În Ardeal nu prea erau cărbuni, așa că se stingeau chibrituri aprinse. Nu mai știu câte bețe de chibrit aprinse erau stinse în cana cu „apă neîncepută” (mi-a trebuit ceva timp să înțeleg ce-i cu apa aia neîncepută), în timp ce erau bolborosite rugăciunile cuvenite și se făceau crucile pe cană, dar este de la sine înțeles că funcționa.

După ce beam din apa în care au fost „stinși cărbuni”, urma somnul, dar nu înainte de a fi mângâiat pe cap de buna Cătălina, care nu se mișca de lângă mine până nu adormeam. Normal că-mi trecea deochiul!

Interesant este că toate aceste femei care „descântau” sau „stingeau cărbuni” erau extrem de credincioase. N-ar fi lipsit de la vreo slujbă, pentru nimic în lume, țineau toate posturile și aveau un respect vecin cu venerația pentru preotul satului. Asta, deși descântecul pe care-l practicau este mai degrabă o practică păgână decât creștină.

De altfel, Biserica respinge ritualurile magice împotriva deochiului (chibriturile, stinsul cărbunilor, formulele „sacre” transmise de la o femeie la alta) și apelarea la persoane „necalificate”, ca lelea Marișca, cărora nu le recunoaște nicio „putere specială” de a „dezlega”.

Dar asta nu înseamnă că nu recunoaște deochiul. Pentru că, iată, în  Molitfelnic, ediția BOR 2002, într-una dintre rugăciunile pentru femeia care a născut și pentru prunc, preotul cere lui Dumnezeu: „apără-o pe ea și pe pruncul acesta (…) de râvnire, de zavistie și de deochi”.

Pe scurt, BOR, dar și alte Biserici, admit că există deochi, dar nu acceptă descântecele și stinsul cărbunilor sau chibriturilor, și recomandă, dacă putem spune așa, rugăciunea împotriva deochiului.

La o Poliție de mâna… un preot de mâna a treia. Altfel spus, când politica calcă măreția în picioare, rezultatul e Noghiu

Pe de altă parte însă, Biserica noastră (BOR) ne-a obișnuit cu astfel de contradicții. Bunăoară, preoții care au făcut propagandă electorală pe față pentru un candidat la președinție sunt slujitorii Bisericii care susține că nu se implică în politică… La fel și cei care continuă și acum propaganda electorală, tot fără să fie măcar atenționați de conducerea BOR.

Despre propaganda legionară care se face în Biserici nu mai vorbesc, să nu se deoache cineva. Mai bine s-o urmărim pe cântăreața Theo Rose cum a învățat ea să descânte