Ne plimbăm prin viață, căutând câte un reper moral. Cei care știm ce înseamnă asta și care, poate, am avut cândva un reper. Cei care am învățat să spunem „bună ziua” și „mulțumesc”, care încă mai știm să ajutăm un semen aflat într-o slăbiciune, care am învățat să fim amabili cu doamnele nu pentru că ar fi slabe, ci pentru că merită respect. Cei care știm pentru că Biserica nu este casa noastră, este locul de întâlnire cu Hristos, locul în care noi suntem El și împreună, Biserica.

Conform rânduielilor pe care le are Biserica Ortodoxă, toți enoriașii sunt chemați să arate respect și ascultare față de ierarhi (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți sau patriarh), o rânduială întemeiată pe învățătura care spune că episcopul este „chipul lui Hristos” în comunitatea locală. Această rânduială cu valoare de principiu este în acord și cu canoanele ecumenice care pun mare preț pe pace, unitate și ordine în Biserică.

Rânduielile, respectul, ascultarea, pacea, unitatea sunt, alături de celelalte valori creștine, cele care au făcut din Biserică acel reper de care aveau nevoie oamenii pentru a nu se rătăci în viață. Acel reper care acum, din păcate, este tot mai puțin vizibil, iar marea vieții este tot mai des cuprinsă de furtuni. În plină furtună, am căutat vinovații mereu în altă parte, afară de Biserică.

Nu am îndrăznit să punem la îndoială calitatea tot mai îndoielnică a luminii care pleacă dinspre reper spre noi și acuzam norii cei grei care împuținează lumina. Reperul nostru călăuzitor nu putea fi purtător de vină, deși, sub ochii noștri, Biserica Ortodoxă a devenit tot mai mult o instituție rece, fără har și tot mai puțin „trupul lui Hristos”.

Totodată, a încetat să mai fie un reper pentru credincioși.

În Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele lui” (1 Corinteni 12, 27). Vorbe demult uitate… Ceea ce era, în vremea Sfântului Apostol Pavel, „trupul lui Hristos”, a ajuns acum un colos organizațional, care funcționează ca o instituție prestatoare de servicii religioase, tot mai ruptă și dezinteresată de credincioși.

Nu mai este reper călăuzitor, ci un fel de „for conducător”, o „centrală” pentru parohiile care ar trebui să funcționeze ca niște „sucursale”, în care „lucrează” preoții. „Slujire” este un cuvânt tot mai golit de sens în „centrale”, dar și în unele „sucursale”. Credincioșii, cei care sunt „trupul lui Hristos”, fără de care nu există Biserică, nu mai contează decât atunci când se colectează taxa.

Desigur, nu putem generaliza, pentru că nu toți preoții au uitat că Biserica fără credincioși nu există, așa cum nu poate exista în absența sau în afara lui Hristos. Da, avem preoți vrednici și în Arad. Nu i-am numărat și n-o voi face niciodată, pentru că nu-i treaba mea, dar vreau să cred că slujitorii cei vrednici ai Bisericii, adică ai credincioșilor, sunt mai mulți decât cei care se complac să fie un fel de funcționari religioși.

Nu despre vrednicii Bisericii vom vorbi astăzi, ci despre cei care conduc destinele unor comunități de credincioși strânși în jurul preoților parohi, credincioși care, prin tot ce fac și simt, dovedesc zi de zi că sunt cu adevărat trupul lui Hristos. Acești credincioși adevărați și cei care-i ghidează duhovnicește, preoții, sunt adevărata Biserică, oricât de mică ar fi. O vom face cu altă ocazie, una a bucuriei.

Acum trebuie să vorbim despre rătăciții care au serviciu în instituția numită Biserică. Nu despre rătăcitul preot de la Biserica din curtea Spitalului Județean, care, în loc să aline suferințele bolnavilor, face apologia unui fost candidat la președinția României, care a vorbit atâtea tâmpenii cu iz creștin, încât Biserica ar fi trebuit să-l repudieze demult.

Nu-i vom da numele rătăcitului preot, din respect față de vrednicia adevărată a fratelui său.

Din păcate, se rătăcesc nu doar preoții, ci și ierarhii.

N-am crezut că voi vedea vreodată, la cei care conduc destinele Bisericii, atâtea asemănări cu liderii politici. Am văzut în aceste zile. N-am crezut că Vlădica al nostru, Înaltpreasfințitul nostru Părinte, cel despre care spuneam cu drag că-i „pâinea lui Dumnezeu”, s-a îndepărtat de credincioși la fel de mult ca orice politician care uită de alegători după alegeri.

Protest la Arhiepiscopie: enoriașii din Sânnicolau Mic cer concurs, nu numiri directe. Reacția ierarhilor, înfiorătoare – oamenii ignorați de Înaltpreasfinţitul Timotei | Video 

Acum, după ce i-a tratat cu o aroganță de-a dreptul politică pe credincioșii din Sânnicolau Mic, nu pot spune decât că m-am simțit trădat și batjocorit. În rând cu credincioșii din Sânnicolau Mic. Pentru că, la fel ca ei, și eu am crezut în cinstea, sinceritatea și bunătatea Înaltpreasfințitului.

Arhi-episcopia și arhi-politicul „luminează” demult împreună

Sursa: arhiepiscopiaaradului.ro

Ne doream, de multe ori, ca politicienii noștri, dacă tot se afișează electoral prin diferite biserici, să învețe ceva de la preoți și, mai ales, de la Vlădica al nostru. Iată că a fost exact invers: a învățat Vlădica de la politicieni. Nici acum nu pot înțelege cum a putut Înaltpreasfințitul nostru Părinte să-i trateze pe credincioșii din Sânnicolau Mic și, în general, pe credincioșii din Arad, cu atâta dispreț!

Oamenii nu voiau decât să înțeleagă motivul pentru care preotul Noghiu a fost numit parohul lor. Al lor, nu al Bisericii din Sânnicolau Mic, pentru că ei, credincioșii, sunt Biserica, nu invers. Ori ei nu sunt anexa Arhiepiscopiei. Ei, credincioșii, nu sunt „sucursala” Arhiepiscopiei. Așadar, de ce a fost numit fără concurs, așa cum știu ei că trebuie făcută numirea?

Poate nu știu ei bine cum se fac numirile. Dar dacă este așa, cine ar putea să le explice asta, dacă nu Înaltpreasfințitul?

Vlădica avea chiar obligația morală să răspundă la întrebările credincioșilor, pentru că nu este nici director al unei instituții, nici președinte de consiliu, ci ierarh, adevăratul reper moral al întregii comunități de credincioși din Arad. Oare a fost așa de greu pentru Înaltpreasfințitul Părinte să „coboare” la nivelul unor credincioși simpli? Se pare că da, semn că apropierea de politicieni lasă urme.

Ei, credincioșii, sunt singurii care dau sens unei structuri numite Arhiepiscopie – care nu ar exista fără credincioși, motiv pentru care niciun ierarh nu ar avea dreptul să-i ignore. Iar ceilalți angajați ai Arhiepiscopiei, cu atât mai puțin.

Pentru că ignorându-i pe credincioși sau tratându-i cu dispreț (ca acel funcționar religios care a venit cu „articolul din statut”), practic îl ignoră pe Hristos. Oare poate găsi acel funcționar „articolul din statut” care să mă contrazică?

Multă vreme am crezut că politicul este cel care face presiune asupra bieților ierarhi și preoți, care luptă din răsputeri împotriva ingerințelor politicii în viața Bisericii. Poate, undeva în România, așa se întâmplă. Nu cred, dar recunosc că este posibil.

În orice caz însă, în Arad nu există nicio astfel de luptă. Există un pact nescris, de o imoralitate greu de caracterizat, între conducerea politică și administrativă a județului și conducerea Arhiepiscopiei. Un adevărat „pact cu diavolul”.

Arhiepiscopia a devenit o instituție cu denumire religioasă, dar în care spiritul politic bântuie și lasă urme grele: de la jocuri murdare de culise, la comerțul cu posturi, aroganță, dispreț, îmbuibare, minciună și așa mai departe.

Apropo de „comerțul cu posturi”: în urmă cu două zile, cineva m-a întrebat, cu un tâlc evident: „Nu te întrebi de ce își dorește atât de mult părintele Gligor să rămână preot?” Acum e rândul meu: „Nu te întrebi de ce își dorește părintele Noghiu atât de mult să fie preot în acea parohie, deși, iată, nu este dorit?”

Falșii slujitori ai lui Hristos au făcut din Biserică o simplă clădire – de fapt, ca să le respectăm apucăturile mercantile care-i domină, ca să nu vorbim de „ochiul dracului”, au făcut o întreagă listă de clădiri, din care încearcă să alunge harul prin toate jocurile pe care le fac și prin întregul dispreț, demn de o adunătură de politicieni, pe care îl arată credincioșilor.

Din cei peste 85% de români care se declară ortodocși, poate nici un sfert nu sunt practicanți. Iar cauzele îndepărtării oamenilor de Biserică trebuie căutate în aceste „consilii județene religioase”, în acele instituții golite de har, dar pline de funcționari religioși și de ierarhi care s-au înfrățit cu politicienii și au făcut un front comun împotriva Bisericii, adică împotriva credincioșilor.