Deconectarea de Arad m-a făcut să-i văd mizeria și rugina în care se scaldă

    de Mihai Todoca | 29 septembrie 2020, 2:16 PM | Reportaj | Topic special

    5

    Am plecat timp de o săptămână afară din oraș, afară din Aradul care mă încărca negativ cu bătăliile lui politice, cu jocurile de culise și cu mizeria din „tranșeele politice”. Am plecat cu gândul de a mă deconecta de la un oraș care îmi era tare drag, dar care a ajuns să devină de nerecunoscut. Nu îl mai „simțeam”. Nu îi mai știam potecile, colțurile ascunse și frumusețile lui.

    După o săptămână pe drumurile din Munții Apuseni, am ajuns la concluzia că de fapt sintagma pe care suntem obișnuiți să o auzim atunci când plecăm în concediu – „plec pentru a mă deconecta” – este una total greșită. Cel puțin pentru mine. Pentru că eu nu m-am deconectat plecând din oraș, în fapt m-am reconectat la tot ceea ce am învățat atunci când am fost mic copil. M-am reconectat la natură, la bunătatea ancestrală a bunicii, zâmbetul fără cusur al mamei și povețele tatălui. M-am reîntâlnit pe mine așa cum mă știam de demult, dar mă uitasem. Ajunsesem undeva unde tot interiorul meu a fost trezit. Simțeam cu toată ființa ceea ce mă înconjura și mi-am adus aminte că totul trăiește în jurul nostru, are un suflu viu și că pământul respiră asemenea nouă.

    Dar cel mai mult am ajuns să realizez cât de mici și insignifiante sunt… nici nu știu cum să le zic, problemele cotidiene din oraș. Mai exact din Arad. Dacă și-ar trăi fiecare dintre arădeni viața, așa cum o fac oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu prin Munții Apuseni, pietricele mele din suflet ar sta la locul lor.

    „Civilizație”- sacul plin de gunoi al minții needucate

    Pentru că întorcându-mă către „civilizație”, un cuvânt care a ajuns să îmi picteze în minte imaginea Infernului lui Dante Alighieri, am găsit tot mai des semnele omului civilizat, omului cult, omului de la oraș: râuri sufocate de zeci și zeci de saci de gunoi, păduri decimate și neînlocuite cu puieți, mizerii la fiecare pas și un miros pestilențial de megalomanie și narcisism. Atunci cum pot spune că eu… mă reconectez la viața cotidiană atunci când mă întorc din concediu? În fapt, eu mă deconectez de la mine atunci când intru în oraș. Sunt un surogat de localnic, un avatar al plătitorului de taxe și al bunului cetățean.

    Cu permisiunea voastră, aș dori totuși să trecem peste filozofia generată de aerul impecabil de la munte, de casele superbe, de natură și de salutul omniprezent al fiecărui om peste care dai pe ulițele de pământ din creierii munților și să ne plimbăm puțin prin munții Apuseni.

    Muzeul sufletului lui Emilian Achim

    În Almașu Mare, județul Alba, am dat peste un om care prin munca lui de o viață deține primul muzeu privat din România. Domnul se numește Achim Emilian și are cea mai limpede minte peste care am avut norocul să dau. De cum intri în muzeul deținut și întreținut de el, intri, în adevăratul sens al cuvântului, în sufletul lui. Și te primește cu atâta drag de simți că parcă ți-ar fi bunic. Are vorbele la el, un zâmbet molipsitor și o bunătate de îți încălzește și luminează și cel mai adânc și necunoscut colț al inimii. Nu am să zăbovesc mult asupra exponatelor deoarece îmi este realmente imposibil să le acopăr pe toate.

    Bunicul de 80 de ani, împliniți tocmai în ziua alegerilor, a strâns de-a lungul timpului de la o măsea de mamut și o hartă romană din piatră, la un pian vechi de 200 de ani, la o moară de vânt funcțională, o mașină de pompieri din anii 1900 și culminând cu inovațiile tehnice din anii comunismului. Și pe toate acestea ți le prezintă cu o răbdare de neclintit, cu câte o glumă pe care o scoate din buzunar sau o mică poveste. Am stat două ore la muzeul domnului Achim, plin de uși secrete. Iar când spun asta, exact la asta mă refer, uși secrete pe care el le deschidea și pe cum noi ne miram de ingeniozitatea modului în care erau camuflate, simțeam bucuria care îl încerca văzându-ne pe noi. Emilian Achim are o mândrie pe deplin meritată asupra a ceea ce el a reușit să facă, să realizeze și mai mult decât atât să transmită. Pentru că muzeul lui nu e doar un muzeu, cu exponate reci ascunse după sticlă, care te privesc cu răceală și indiferență. Exponatele lui sunt copiii și nepoții lui, fiecare cu câte o poveste, fiecare cu un drum pe care l-a parcurs pentru a ajunge la bunicul Emilian. Am stat două ore acolo și nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Nici nu aveam cum din moment ce timpul acolo se dilată, iar noi am parcurs câteva milioane de ani, călăuză fiindu-ne vocea domoală a bunicului Emilian.

    Geamul lui Avram Iancu și Ultima lui Voință

    „Unicul dor al vieții mele fiind a se vedea Națiunea mea fericite, pentru care dupe puteri am și lucrat pâne acuma, durere fără mult succesu, ba togmai acuma cu întristare ved, ca speranțile mele și jertfa aduse se prefăcu în nimica.

    Nu sciu câte zile mai pot avea; unu felu de presimțire îmi pare ca mi-ar spune, că viitorul este ne sigur; voescu dara și hotărât dispun, ca după mortea mea, toată averea mea mișcătore și nemișcătore se treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființiarea unei academii de drepturi; tare credind ca luptători cu arma legi vor putea scoate drepturile națiunei mele.” Acestea sunt cuvintele lui Avram Iancu, expuse în ultimul lui testament și citind acel „nimica”, nu am putut să nu fac un pas în spate și să încerc să îmi imaginez starea lui de spirit în momentul în care le-a așternut pe foaie. Mă aflam în casa lui și am privit pe geam. Am văzut cum soarele bătea cald prin sticla puțin prăfuită și m-am lămurit de un lucru: puterea de sacrificiu și lupta lui Avram Iancu și-o trăgea din ceea ce el vedea pe fereastră în fiecare zi, mândrii munți care se înălțau în fața lui.

    Priveam pe același geam pe care a privit și Avram Iancu… Priveam aceiași munți, iar pentru o clipă i-am înțeles durerea lui din suflet. La plecarea din Muzeul Memorial Avram Iancu, am ieșit pe aceeași ușă pe care el ieșise de atâtea ori până când a făcut-o pentru ultima dată.

    Si vis pacem para bellum

    Mergând pe urmele soldaților romani din Legiunea a XIII-a Gemina, încartiruiți în ceea ce este acum cetatea Alba-Iulia, sentimentul de uimire crește exponențial cu fiecare pas făcut pe Traseul celor Trei Fortificații. Încărcătura istorică este una incomensurabilă, modul în care arată Cetatea Alba Iulia, iar modul în care au fost realizate restaurările și înglobarea elementelor noi în cele vechi de mii de ani, lasă să se vadă că acolo, munca zecilor și sutelor de oameni din timpurile romane a fost omagiată și respectată prin însăși munca depusă de restauratori.

    Greutatea istorică a locului, dată de încoronarea regelui Ferdinand I și reginei Maria în Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, a reușit să înnobileze sufletul celui care îi trece pragul. Mai mult decât atât, celui care privește în urmă cunoscându-și istoria, dar care și privește în prezent, jelind viitorul.

    Armurile lucioase ale cavalerilor și tunurile de artilerie în condiție perfectă, bisericile și zidurile cetății din Alba Iulia lasă unui arădean un gust amar ca rugina. Ca rugina care roade o Cetate a Aradului muribundă sub ochii hulpavi ai politicianului care doar în buletin e arădean.

    Drumul către casă și dorința reconectării la orașul care nu-și mai dorește cetățenii

    Plecând de acolo, plecând de lângă Avram Iancu și lăsându-l pe bunicul Emilian în munca lui (acum construiește o Sală a Comunismului), plecând de la ceremonia unde România Mare avea primul rege cu coroana făcută din oțelul unui tun turcesc, am simțit din nou convingerea că, în fapt, lăsând munții undeva în spatele meu, mă voi deconecta. Mă voi deconecta de cumsecădenia oamenilor de acolo, de sentimentul de iubire pentru semeni, de acel „bună sara” spus de fiecare om pe care îl întâlnești în drumul tău.

    E idilic, știu, să sper că voi regăsi aceleași sentimente redescoperite acolo, dar cândva au fost și ele prezente în Arad.  Poate ceva sau cineva mă va face să mă pot reconecta și la orașul meu. Însă am impresia că orașul a început să ne dea afară, este dezgustat de noi, de voi, de mine și de tine care l-am privit cum se prăbușește lângă noi. Iar noi i-am făcut loc să cadă în hău. Am avut grijă doar de ceea era strict în cutia noastră, ne-am vopsit gardul pe interior, iar afară urlau lupii a foame și vulturii a hoituri. Cred că nu mă mai pot reconecta aici, poate doar „dumnealor”, lupii și vulturii se mai pot reconecta la hoiturile orașului.

     

     

     

     

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    7 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.