Într-un articol anterior am argumentat, cât s-a putut de realist, că problema principală a politicii românești nu mai este cine ajunge la putere, ci mediul în care această putere este exercitată.

Problema politicii noastre, dar și a electoratului, la urma urmei, după cum am putut vedea la ultimele alegeri, când o masă de alegători era disperată să „radă” tot de pe scena politică, cu excepția unui singur partid, era certitudinea că vechile partide formau un sistem de care trebuie să scăpăm pentru a ne fi bine.

Nu vreau să dezamăgesc pe cineva, dar nu există partid care să fie în afara sistemului. Apoi, realist privind lucrurile, să alegi pe cineva care nu arată deloc altfel decât ceilalți competitori — decât, poate, în ce privește calitatea mesajului public, prea agresiv — nu poate fi o variantă de „mai bine”.

Rotația partidelor produce rareori schimbare reală, pentru că „actorii” se schimbă între ei, dar „scena”, mediul, cum i-am spus, rămâne la fel ca înainte. Iar într-un mediu neschimbat, comportamentele rămân neschimbate și se transmit noilor intrați în „sistem”. Citiți mai multe aici în linkul următor:

• Sistemul și mediul politic trebuie schimbate, nu partidele între ele (I) 

Chiar dacă pare greu de crezut, există posibilități de acțiune care ar putea schimba cu adevărat mediul sau, ca să înțeleagă și alegătorii supărați, sistemul. Un model realist de acțiune, ancorat în realitățile noastre politice și juridice, nu un model teoretic bun doar pe hârtie. Acest model de acțiune, legal, ar putea fi adoptat și de partide, dar se adresează în principal cetățenilor care doresc să se implice în viața comunității și au curajul să acționeze.

Acest model realist de acțiune prezintă ceea ce ar putea să facă cetățenii pentru a schimba mediul care a făcut din partide organizațiile arogante de azi. Este un model de acțiune non-violentă, care nu urmărește răsturnarea prin forță a puterii, ci aducerea în limitele legii a mediului în care activează partidele și „creațiile” lor, autoritățile.

Înainte de toate, trebuie să recunoaștem că partidele nu pot fi reformate în mod direct de cetățeni. Pot fi schimbate condițiile în care activează, dar nu prin simpla voință a cetățenilor.

Pentru că asemenea modificări reformatoare presupun voință și acțiune politică împotriva propriului interes al politicului. Cu alte cuvinte, aceste măsuri ar trebui votate exact de cei care beneficiază de inexistența lor. Or, în asemenea condiții, cine ar pune interesul general deasupra celui propriu? Astfel, realist și serios vorbind, mediul politic nu se va reforma niciodată din proprie inițiativă.

Totuși, condițiile în care activează partidele sunt administrate zilnic de aparatul birocratic creat de politic, astfel că presiunea cetățenilor asupra administrației este, în realitate, presiune asupra politicului. Ceea ce înseamnă că sensul acțiunii va trebui să fie spre administrație.

Sigur, partidul nu semnează documente administrative, nu emite avize. Dar administrația (creația politicului) este concretă și, astfel, este punctul vulnerabil al politicului, asupra căruia se poate acționa.

Ce poate face, în mod realist, cetățeanul

Așadar, singura direcție posibilă de acțiune pentru a schimba mediul politic este presiunea din exterior. Nu sub forma mobilizărilor emoționale sau a protestelor întâmplătoare — de cele mai multe ori, sub presiunea unui eveniment șocant (Colectiv este doar un exemplu) — ci sub forma unei presiuni constante exercitate asupra administrațiilor locale și centrale.

Primul pas realist ar fi organizarea, măcar la nivel minim, a ceea ce putem numi, realist, societatea civilă. Este o etapă absolut necesară, pentru că o asemenea luptă nu se poate duce individual. Nu sunt necesare cine știe ce mobilizări de mase. Experiența arată că grupuri mici, dar stabile, chiar de cinci, zece persoane, pot produce o presiune reală dacă au obiective clare și o strategie coerentă de acțiune.

Strategia nu-i complicată și nici pretențioasă, cum poate părea. În esență, înseamnă derularea unor activități de documentare, de monitorizare a activității instituțiilor sau autorităților vizate de acțiune (consiliul județean, primării, instituții subordonate acestora sau alte autorități publice). Ar urma apoi redactarea și depunerea sesizărilor și urmărirea răspunsurilor instituționale. Nimic complicat.

Alt pas ar fi pregătirea de bază — care, tot realist vorbind, poate fi înlocuită prin angajarea unor specialiști, dar costă. Mai bine învățăm Legea 544 privind accesul la informații publice, apoi studiem procedurile privind contestația administrativă, contenciosului administrativ și modalitățile de sesizare a instituțiilor de control – chiar și Parchetul, dacă este cazul.

Sigur, folosirea acestor instrumente juridice necesită o anumită pregătire juridică, dar, poate mai important de atât, presupune timp, organizare și perseverență. În fond, și juriștii au spirit civic; trebuie doar căutați, găsiți și implicați. Evident, totul depinde de cât de mult ne dorim să schimbăm cu adevărat ceva în societate și în mediul în care activează partidele.

Urmează acțiunea propriu-zisă, cea de depunere a solicitărilor de comunicare a informațiilor sau documentațiilor, de redactare și depunere a contestațiilor, a plângerilor prealabile, a sesizărilor către prefectură sau Curtea de Conturi, a acțiunilor în instanță. Nimic nu este ce pare a fi, de aceea acțiunea trebuie să continue chiar și atunci când șansele de câștig par reduse.

În paralel, este necesară construirea unei memorii publice. Promisiuni făcute și abandonate, poziții contradictorii, minciuni, voturi neexplicate — toate trebuie arhivate și reamintite periodic. Politicul se bazează pe uitare și nu-i plac deloc aducerile-aminte…

Până la urmă, scopul realist nu este spectacolul, ci epuizarea resurselor de confort ale administrației și, astfel, uzarea răbdării puterii politice. Este o activitate deloc ușoară, repetitivă, de uzură, obositoare.

Această formă de opoziție nu este spectaculoasă — fiind, probabil, unul dintre motivele pentru care partidele din opoziție nu o practică — dar produce efecte. Funcționarii devin prudenți, semnăturile sunt analizate mai atent, deciziile sunt întârziate, reformulate sau chiar abandonate. Așa începe mediul să se modifice.

De reținut că puterea nu se teme de indignarea populară, cu atât mai puțin de una difuză, ascunsă în spatele unor generalități colective. Puterea politică suportă ușor critica abstractă, generală, dar devine atentă și sensibilă atunci când sunt identificate nume, funcții și semnături. Nu „primăria” sau „consiliul” trebuie „atacate”, ci persoanele care au avizat sau decis.

Am putea numi acest model de acțiune fricțiune operațională.

Care poate fi un gen de acțiune împotriva oricărei hotărâri discutabile, prin rezistență procedurală sau prin ridicarea de obstacole administrative legitime — cereri de informații în cascadă, contestații procedurale (pentru lipsă de aviz, nerespectarea termenelor, documentație greșit întocmită sau incompletă și altele asemenea), plângeri prealabile, acțiuni în instanță, sesizări multiple (Prefectură, Curtea de Conturi, ANI, Parchet).

Acest gen de acțiuni rup inerția pe care se bazează Puterea, care vrea decizii rapide, explicații sumare, responsabilitate diluată, implementare automată.

Nu este o soluție de imagine. Este una administrativă. Dar, într-un sistem care funcționează pe bază de inerție și tăcere, exact aceasta este forma de schimbare care contează.