Alegerile multiple din 2024 au scos în evidență o vehement declarată dorință de a schimba „sistemul”, identificat cu partidele mai vechi – nu istorice, pentru că noi nu mai avem în funcțiune niciun partid istoric, PNL fiind dat dispărut printre dulapurile PD-L–ului, iar PNȚ-CD actual, al unui avocat, este o glumă, ca să nu spun bătaie de joc la adresa martirilor țărăniști.

Interesant este că această dorință de a schimba sistemul s-a concentrat mai ales pe alegerile prezidențiale și nu pe cele parlamentare, cum ar fi fost normal, pentru că partidele acolo se bat pentru guvernare.

Or, această greșeală de strategie este, de fapt, un reziduu al unei campanii care s-a concentrat puternic pe promovarea, la prezidențiale, a unui candidat cu „zero cheltuieli de milioane” și cu multe bazaconii lansate în bula ce i-a fost creată; totuși, măcar candidații la alegerile parlamentare și la cele prezidențiale, dacă nu toți candidații la o demnitate publică, ar trebui supuși unor teste psiho.

Ei bine, oamenii păcăliți de propaganda pentru acest „zero” – culmea păcălelii fiind aceea că el este chiar creația unui sistem împotriva căruia s-a luptat în decembrie 1989 – nu au mai putut face singuri alegerea conformă cu dezideratul clamat, adică „jos sistemul”. Așa se face că, deși curentul ce s-a declarat, fără probe, anti-sistem, a obținut un scor bunicel, tot celelalte partide au câștigat, practic, alegerile.

• Certitudini și nedumeriri: acum avem trădare fără trădători, după ce-am avut teroare fără teroriști

Practic, o mare masă de alegători a crezut în ideea că rotația între PSD și PNL, pe de o parte, și „nou-veniții” AUR și SOS (așa-zisele partide anti-sistem), pe de altă parte, ar fi soluția suficientă pentru a corecta derapajele și pentru a reface legătura dintre cetățean și stat, pe baza unei încrederi reciproce.

Această convingere populară, evident indusă prin anumite tehnici de campanie, nu a luat în calcul faptul că partidele nu acționează în vid. Ele funcționează într-un sistem politic, juridic și social care le dictează comportamentul și le fixează limitele, precum și într-un mediu care le modelează reflexele.

Mai mult, a trecut peste realitatea că, lăsat să activeze în acest mediu, orice partid ajuns la putere va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se comporte la fel ca partidele acuzate că fac parte din sistem.

Totuși, ce înseamnă „sistem”, ce înseamnă „mediu” și ce au ele în comun?

În acest context, prin „sistem” trebuie înțeles ansamblul regulilor care stabilesc ce este permis și ce nu este permis în politică: legi, proceduri, mecanisme instituționale, dar și reflexe „de castă”, protecții de partid și altele asemenea.

„Mediul” este ecosistemul viu în care acest sistem funcționează: cultura politică a societății, nivelul de toleranță la abuz, comportamentul cetățenilor, felul în care instituțiile reacționează sau tac (inclusiv presa), precum și presiunile sau validările externe.

Altfel spus, sistemul stabilește limitele jocului politic, mediul îi dă valoare. Bunăoară, când sistemul nu sancționează minciuna electorală, mediul, prin societate, reacționează: fie penalizează minciuna (și astfel devine costisitoare politic), fie o tolerează și, sub forma cunoscută „toți mint”, aceasta devine strategie.

Acest exemplu minor face dovada că schimbarea actorilor politici fără schimbarea mediului produce doar rotație de personal, nu schimbare de regim — o scăpare inexplicabilă pentru niște specialiști în campanii electorale, așa cum par cei care au impus amestecul de suveranism cu „jos sistemul” drept motivație de luptă.

În România, mediul politic este unul în care promisiunea electorală nu obligă și minciuna nu costă, în care funcția îl protejează pe deținător, iar cetățeanul nu poate face nimic. Un adevărat Rai al politicienilor. Pentru a întregi imaginea acestui mediu, să spunem că cetățeanul nu are niciun fel de control asupra listelor de vot sau asupra desemnării (după criterii absolut secrete) a candidaților în pozițiile eligibile.

Așa se face că „oceanul” politic în care se scaldă relaxat partidele noastre nu oferă decât o ruptură totală între politicieni și cetățeni. Între alegeri, acțiunile partidelor — pentru că partidele noastre nu prea au politici — nu sunt nici măcar comunicate cetățenilor, darămite validate de aceștia în urma unor consultări reale. În acest sens, oare AUR a avut validarea cetățenilor din ai căror bani s-a plimbat prin SUA, ca un adevărat „partid anti-sistem”?

Acest cadru nu produce lideri responsabili, ci manageri de supraviețuire politică. Politicieni care învață rapid că pot spune orice în campanie, pot vota invers în Parlament și pot abandona angajamentele publice fără consecințe personale. Nu pentru că ar fi „răi” în mod excepțional, ci pentru că sistemul recompensează adaptarea oportunistă și penalizează consecvența.

Asta ca să nu mai vorbim despre uninominalul românesc, de la președinte la primari și șefi de consilii județene, care oferă putere imediată și responsabilitate amânată, uneori definitiv. Ei sunt aleși direct de cetățeni, într-o competiție personalizată, ceea ce creează, cel puțin teoretic, o legătură directă între votant și ales.

În practică însă, această legătură nu este dublată de mecanisme reale de control pe durata mandatului: nu există revocare, nu există sancțiuni politice intermediare, iar responsabilitatea se diluează rapid în funcție și aparat. Or, uninominalul fără consecințe produce autoritate, nu responsabilitate, iar „frica de cetățean” se estompează imediat după alegeri.

De aici impresia, tot mai răspândită, că „toți sunt la fel”. Alternanța la putere nu mai funcționează ca mecanism de corecție, iar votul-sancțiune doar redistribuie funcții, nu schimbă regulile jocului. Furia electoratului se mută de la un partid la altul, fără ca sistemul să se simtă cu adevărat amenințat.

Dovada este tocmai coaliția care a rezultat după alegerile ce s-au vrut anti-sistem, dar nu numai atât.

Într-o democrație funcțională, votul-sancțiune ar trebui să producă măcar o schimbare de comportament, o ajustare și o disciplinare a elitei politice. În realitate, în România, votul-sancțiune produce tot mai des reașezare, nu reformă.

AUR nu a „trădat” promisiuni din greșeală sau din imaturitate, ci pentru că mediul permite minciuna fără cost real, iar subvențiile publice sunt, practic, necondiționate.

Când AUR promite că va dona subvenția către spitale și nu o face sau când votează împotriva reformei pensiilor speciale, deși declarativ o susține, nu devine „ca PSD și PNL”, ci se adaptează, conștient, aceluiași sistem de stimulente.

Partidele au ajuns să semene între ele pentru că toate funcționează în același (eco)sistem politic, viciat de regula nescrisă a subvențiilor mari și nesupuse vreunei condiții. Astfel, partidele nu mai depind de membri sau de electorat, așa cum nici cariera politică nu mai depinde de performanță sau de voința alegătorilor, ci de moftul liderului.

Într-un asemenea mediu, partidele se adaptează sau dispar. AUR s-a adaptat. USR s-a adaptat parțial. PSD, PNL și eterna UDMR sunt adaptate de mult.

Problema nu mai este „cine guvernează”, ci „în ce condiții este exercitată puterea”. Cât timp mediul rămâne neschimbat, orice partid nou va guverna ca cele vechi: PSD va guverna ca PNL, AUR va guverna ca PSD…

Pentru că de multe ori suntem acuzați că nu oferim și soluții, săptămâna viitoare vom analiza căile de schimbare a mediului politic, cu propuneri concrete.