Pentru a elimina orice șansă de confuzie, precizez, Vörös Lobogó înseamnă Flamura Roșie, chiar dacă până în Decembrie 1989 era mutația în limba maghiară a Flacărei Roșii.

Ca unul care în clasa a cincea am hotărât să devin scriitor, am ajuns jurnalist relativ târziu. Hotărârea mea de a deveni om de litere se baza pe două fapte, de fapt ființe, ușor, mai precis ușoare de înțeles. Profa de limba și literatura maghiară era mai sexi ca Marilyn Monroe, iar cea de română stătea la noi în gazdă și mă lăsa ca seara să o masez pe umeri și pe spate în timp ce ea îmi povestea filmele văzute în studenția ei de la Cluj.

Am debutat cu o piesă într-un singur act, întitulată „Clătita”, scrisă în limba maghiară, pentru care am primit doi de zece de la profa cea sexi. În românește aveam încă probleme la vârsta aceea. Mai ales în scris, fiindcă la vorbit progresam foarte repede, având în vedere ședințele culturale de seară cu Victoria. Așa se numea profa de română. Cea de maghiară avea un nume mult mai banal în ciuda sexapilului ei copleșitor. Se numea, simplu, Kati.

Foarte repede am realizat însă că nu am nicio șansă să fiu publicat.

Obișnuit să spun ceea ce gândesc și îmi imaginez, scriam pentru sertar, chiar dacă la început nu aveam nici măcar sertar. Asta după ce, împreună cu un coleg de an, am fost, pentru un număr, redactorul paginii maghiare a Echinoxului, revista studenților de la Cluj. Am reușit  să public un așa-zis eseu întitulat „Trapa”, după care am fost sfătuiți amândoi să ne retragem, nu de alta, dar dacă insistăm vom fi obligați să ne retragem și de la facultate.

Până la urmă am terminat facultatea în condiții onorabile și am fost repartizat la Liceul Avram Iancu din Brad. Putea fi mai rău, Aradul nu era foarte departe, plus că, fiind singurul profesor ungur care a predat vreodată Istoria Românilor la Liceul Avram Iancu din Brad, aveam o anumită aură în rândul elevilor. Și nu numai.

După cei trei ani de stagiatură obligatorie până la definitivat, am hotărât să plec din Brad. Motivul decisiv a fost invitația primarului care avea o fiică în clasa a XI-a impresionată peste medie de aura mea de istoric maghiar al românilor. Primarul mi-a mărturisit că ține ca la ochii din cap la fiica ei, fiind de aceea convins să mă tină la Brad pentru vecie, iar pentru asta s-a gândit să mă trimită la Ștefan Gheorghe, școala de partid necesară pentru viitorul meu luminos din orașul aurului. Fiind deja căsătorit, restul depindea de mine și de hotărârea mea de a rămâne la Brad, aproape de fiica deosebit de impresionabilă a primarului.

Ajuns la Arad, fără loc de muncă asigurat, eram nevoit să cer în fiecare vară o catedră de „suplinitor”, atât pentru mine cât și pentru soție, o treabă care presupunea multe lucruri de care nu eram capabil. Printre altele nu eram în stare să deschid ușa cu piciorul, așa cum mi-a reproșat cadristul de la inspectorat, fost profesor de istorie de al meu, de altfel. Noroc cu fosta mea profesoară de chimie din liceu care era inspector general, o femeie frumoasă care își mai aducea aminte de mine cum alergam din prima bancă și îi luam haina de pe umeri când intra în clasă pe vremuri friguroase.

Cu toate acestea nu am stat pe gânduri, atunci când, prin toamna lui ’88, un fost coleg de facultă de la Cluj, care lucra ca și corector la ziar, m-a căutat spunându-mi că ar fi un loc de redactor la Vörös Lobogó. I s-a oferit pe „neve” lui șansa, dar el nu se simțea pregătit pentru „sarcină”, spunându-i redactorului șef că are el un coleg de facultate foarte bun care le are și cu scrisul.

Era asul din mânecă, fiindcă dacă unul dintre soți avea loc de muncă stabil, definitiv, cum se spunea în slengul comunist, perechea intra la prioritate la repartizarea „suplinirilor”.

M-am prezentat la ora indicată la redacție. Am fost primit de redactorul șef, un domn spre șaizeci, dar agil, chiar agitat, inclusiv la vorbire. Mai scăpa din viteză câte un sunet, așa că înțelegerea celor spuse de el necesita o anumită concentrare.

Ideea era să le scriu ceva, după care ei decid dacă corespund. În zilele următoare, fiind la cules de struguri la Șagu în „practica agricolă” cu școala, am produs un fel de reportaj, o descriere oarecum impresionistă, dar urmând stilul marilor povestitori, despre romantismul toamnei și al culesului de struguri pentru tinerii vlăstari ai patriei.

Răspunsul a venit prompt, gata, i-am convins, urmează însă partea cea mai grea. Voi fi prezentat prim-secretarului județean al PCR, aprobarea finală este la el. Mai precis la ea, prim-secretar la Arad fiind în aceea vreme tovarășa Elena Pugna.

O știam din vedere, mergând dimineața spre școală, surprindeam de multe ori, prin geam, Dacia neagră cu numărul 1-Ar-101 ocolind spre Palatul administrativ în fața tramvaiului. Am reușit chiar de câteva ori să-i surprind profilul prin geamul lăsat al portierei din spate, fiind de fiecare dată impresionat de coafura ei perfectă, în stilul cerut de etica și estetica socialistă, desigur.

După câteva zile mi s-a comunicat data și ora. Redactorul șef, și mai repezit ca de obicei, mi-a spus să mă pun la punct, să nu întârzi cumva, să fac tot ce depinde de mine ca treaba să iasă bine. I-am promis că așa va fi, cu toate acestea în ziua respectiva, cu o oră înainte de întâlnirea fixată, tocmai când  mă pregăteam să pornesc, am auzit niște bătăi la poartă. Soneria, ca de obicei, era defectă, așa că repezindu-mă în curte, am văzut vârful frezei încă bogate a redactorului șef agitându-se deasupra porții. I-am deschis ușa, uitându-mă întrebător la el și la Dacia lui albastră cu motorul mergând la marginea drumului. Am venit să fiu sigur că nu vom întârzia, mi-a răspuns el întrebării din privire, după care, agitat și nerăbdător, mi-a aruncat la rândul lui o privire din care reieșea cât se poate de evident că nu era deloc mulțumit de ce i se înfățișa ochilor.

Nu m-am tuns, evident, nici nu m-am bărbierit, o făceam odată pe săptămână fără să încerc prin asta să-l imit pe George Michael, mi-era lene pur și simplu și mă simțeam perfect cu începutul meu etern de barbă. Eram în blugi, cămașă albastră în mici carouri și un sacou pe gri mai închis, pe picioare având o pereche de adidași albi autentici, aduși cu micul trafic de bunica din Ungaria.  Absolut asortat după părerea mea, nemaivorbind de faptul că aveam un model imbatabil. Dacă Alain Delon se îmbracă astfel, de ce nu aș face-o și eu?

Ești gata?, hai să mergem, a trecut brusc șeful redacției peste nemulțumirea sa generală. Gata, am spus eu, ușurat că omul a înțeles situația și și-a asumat riscul.

În mașină nu am vorbit deloc, stilul de conducere al primului om de la Vörös Lobogó ne consuma, reciproc, toate energiile. Făcea mișcări bruște și imprevizibile, inexplicabile din punctul de vedere al traficului. Mi-a trecut prin cap că este vorba de mașină, în fond, deși se făceau în serie, nicio Dacie nu semăna cu alta. Am oprit la redacție. Hai cu mine până în birou, mai avem câteva minute, m-a liniștit din ce în ce mai neliniștit redactorul șef în timp ce nu reușea să închidă portiera cu cheia.

În birou am stat și ne-am uitat unul la altul, el într-n fotoliu, eu în scaunul din fața mesei masive care indica cine este șeful. În cele din urmă, în timp ce se ridica, gata de plecare, mi-a spus doar atâta, pe limbă de moarte parcă: nu vorbi în plus, răspunde doar la întrebări.

Drumul până la Comitetul Județean de Partid, aflat în Palatul Administrativ, ne-a luat trei minute de la redacție.

Am ajuns cu 25 de minute înaintea orei fixate, luând loc pe cele câteva scaune aflate în holul care ne ducea spre biroul prim-secretarei. Viitorul meu șef asuda văzând cu ochii, devenea din ce în ce mai roșu în obraji și se uita la mine din când în când, așa în trecerea privirii sale rebegite care căuta în mod evident un punct de sprijin în univers. Eu m-am ridicat și m-am dus până la vitrina mare care dădea spre curtea interioară a clădirii. Când m-am întors m-am întâlnit cu cea mai înspăimântată privire din câte mi-a fost dat să văd. Încercând să identific cauza, am ajuns la concluzia că redactorul șef era convins că mă voi arunca de la fereastră sau voi fugi prin parcul de după clădire să mă înec în Mureș.

Când s-a deschis ușa și un tovarăș care arăta mai mult a domn ne-a poftit înăuntru, viitorul meu șef tremura evident și se sprijinea delicat de tocul ușii.

Tovarășa Pugna stătea în spatele unui birou masiv, nu neapărat imens, spunând zâmbind, poftiți aici, arătând spre cele două scaune din fața biroului. În timp ce am făcut cei câțiva pași până la scaun mă uitam fix la coafura ei care, în condițiile socialismului în descompunere, era de o perfecțiune ireală. Sărut mâinile, i-am spus după ce m-am oprit, mutându-mi privirea spre ochii ei. S-a ridicat în picioare, ocolind masa venind spre mine, încă în picioare. I-am sărutat mâna, după care în timp ce așteptam ca ea să ajungă înapoi la locul de unde a venit, i-am spus de parcă aș face o observație meteorologică: vă stă fantastic părul.

Am mai stat de vorbă încă vreo zece minute de parcă am continua o discuție începută cândva, mai de mult. Nimic despre ziar, ideologie, sarcini sau nu știu ce, ci despre școli, familie, viață și alte cele. Viitorul meu redactor-șef stătea mut și nemișcat în scaunul de lângă mine, încercând să nu ne deranjeze nici măcar printr-o mișcare involuntară. În cele din urmă tovarășa Pugna m-a întrebat dacă nu aș dori să lucrez la ziarul în limba română, fiindcă nu vede nicio problemă în asta. I-am spus că mă voi gândi, deocamdată va fi foarte bine și în limba maghiară, poate când mă voi pune la punct mai bine cu româna. În scris, am specificat, ca să nu existe dubii cu privire la seriozitatea mea și a ei, desigur.

La plecare s-a ridicat din nou, iar eu am mai aruncat o privire la costumașul ei Chanel sau o imitație foarte reușită și care îi venea perfect, subliniind formele ei de femeie matură, dar care nu se neglijează. A zâmbit și a spus în timp ce mi-a strâns ușor mâna: sunt sigură că vă veți descurca foarte bine. I-am mulțumit și i-am spus la revedere, observând din întoarcere și șalul ei discret și care sublinia ceea ce acoperea de fapt.

Ajunși pe coridor, în drum spre imensa casă a scărilor, unde peste un an voi vorbi cu militarii care ascunși după saci cu nisip ținteau cu pușca mitralieră masivele uși de la intrare,  complet liniștit, de pe acum șeful meu proaspăt confirmat m-a întrebat șugubăț nevoie mare, dar cu o umbră de reproș în glas: de ce nu mi-ai spus că vă cunoașteți?

Fiindcă nu ne cunoaștem, i-am spus zâmbind sincer de amintirea costumașului ei evident Chanel.

Și nu ne vom cunoaște vreodată, am completat trăgând din greu de ușa gigantică de la intrare.