Ce să fac, sunt un iubitor necondiționat de animale.

Sunt în stare să nu dau jos păianjenul din colț cu săptămânile și să deschid fereastra și ușa s-o conving cu gesturi largi musca care s-a pierdut prin cameră să iasă frumos afară, că e mai bine și pentru mine și pentru ea să-și sfârșească scurta ei viață în libertate.

De aceea, imaginea arădeană din săptămâna trecută care m-a marcat mai mult decât orice altceva a fost aceea a căluțului părăsit în noapte, murdar și cu privirea pierdută în beznă, pusă pe facebook de o arădeancă, disperată și ea și care nu știa la repezeală ce să facă, cum să îl ajute pe sărmanul animal.

Adevărul e că nu știu ce s-a întâmplat cu el, pe undeva mă simt și vinovat pentru că nu am făcut nimic pentru căluțul părăsit, m-am dus doar, în compensație, cred, înainte de culcare, să-mi văd pisicile dacă dorm liniștite și fără griji.

Recunosc aici spășit că pe mine nu mă deranjează deloc animalele care circulă mai nou nestingherite prin oraș, mă rog, cu șobolanii e, totuși, o altă treabă, mă găndesc mai mult la oamenii aceia care nu au grijă de ele, mai precis scapă de ele de cum nu le mai consideră folositoare, expunându-le unor pericole de care, animalele, sărmanele, nu au cum să știe.

Noi suntem de vină, este evident, noi toți cei care am putea face câte ceva, dar ne mulțumim doar să  vorbim și să gesticulăm, mai nou avem și unde să facem asta fără consecințe – e vorba de spațiul virtual, acea realitate care există doar când vrem noi,  nu-i așa, avem libertatea să ne retragem oricând din ea dacă nu ne convine ceva –, lăsând crunta realitate pentru alții, pentru cei care au puterea și înverșunarea să meargă până la capăt, puțini la număr, e drept, dar cu atât mai importanți.

Pe lângă căluțul acela trist și părăsit, celelate evenimente ale urbei mi s-au părut neimportante, mărunte certuri deasupra oalei cu ciolanul, chiar dacă s-au întâmplat destule și la fel de neimportante, începând cu o nouă ieșire, direct în decor, în spațiul acela virtual, al primului edil, legat de minunatul parc plantat în ochiul sensului giratoriu de la Intim.

Și asta în timp ce Domnia Sa se afla la mii de kilometri de Arad, undeva exact la dracu-n praznic în China, de unde comenta năprasnic la observațiile destul de molcome ale arădeanului mai de stânga așa, cu privire la micimea parcului numit după marele poet Tudor Arghezi.

Ce căuta tocmai în China, mister, chiar dacă subsemnatul are câteva ponturi, misterul cel mai mare ni se înfățișează însă în forma unui atac direct la adresa directorului Teatrului Clasic Ioan Slavici, e vorba de încă tânărul actor Bogdan Costea, cel care a ajuns acolo, altfel nu ai cum, prin bunăvoința partidului din care mai nou face parte – chiar îl conduce – primul edil, cel aflat în China alături de un alt actor, consilier pe deasupra, mai nou director la Centrul Cultural Județean.

Critici și mici pișcături au mai apărut în presă la adresa directorului teatrului, problema cu acesta este că a fost publicat în ARQ, portalul arădean al balurilor de boboci și alte chermeze ocazionale, dar cu atât mai periodice și care, de ARQ vorbim, nu este nici un secret, este publicația de casă a PNL-ului arădean, respectiv a primului edil penelist.

Altfel spus, acest atac nu este la întâmplare și nu ține doar de autor, din moment ce ARQ a ținut să îl găzduiască, înseamnă că zilele Domnului Costea în fruntea Teatrului Clasic arădean au început să fie numărate și numărătoarea n-o să fie foarte lungă, cel mult până la evaluarea de la începutul anului viitor.

Îmi permit să insist pe această chestiune mai putin interesantă pentru marea majoritate a arădenilor mai mult din rațiuni stiințifice și ca iubitor de animale: mecanismul seamănă foarte mult cu modul de tristă amintire în care erau îndepărtați oamenii din funcții în comunism – ce să fac, nu mai sunt un copil, am văzut multe – iar oamenii astfel îndepărtați seamănă foarte mult cu animalele părăsite, lăsate la marginea drumului, neajutorate și care nu înțeleg ce li s-a întâmplat, cum poate fi un om care pănă acum i-a hrănit, i-a îngrijit, a fost blând cu ele, atât de crud și fără inimă.

Nu este niciun secret, pe lângă jurnalism și educație, sunt implicat și în activități ce țin de arta spectacolului, iar cu directorul teatrului nu am vreo relație privilegiată, dimpotrivă, însă modul în care i se pregătește ieșirea mi se pare nedemn, formularea fiind cât se poate de reținută.

Problema cea mare este că omul nu a fost cu nimic mai bun sau mai rău acum opt ani, atunci când a fost pus în fruntea teatrului de cei care acum vor să-l dea jos, ca și acum.

De fapt este vorba de gestul omului care scapă de animalul care nu-i mai este folositor, îl lasă la la marginea drumului, scapă de probleme, de confruntare, de griji, amăgindu-se că nu se va întâmpla nimic tragic, în fond asta este natura lucrurilor, ș-apoi mai există o mică șansă ca cineva să-l găsească, să i se facă milă de el și să-l ia acasă.

Unii ar putea spune că Bogdan Costea știa în ce se bagă, asta e, i-a venit și lui rândul, nu-i mare pagubă.

Nu e vorba însă de un om, ci de sistem, de mecanism, de pretenția că faci cultură în situația în care tratezi oamenii din cultură ca animale de povară, fără nicio legătură cu producerea valorii culturale.

E vorba că i-ai schimbat pe toți care aveau prestanță și valoare – Frandeș la Filarmonică, Didilescu la Bibliotecă fiind doar numele cele mai cunoscute – înlocuindu-i cu yesmeni, cu oameni fără dimensiune culturală, gata tocmai de asta să îndeplinească fără crâcnire poruncile și dorințele tale.

Desigur, Bogdan Costea nu are nici pe departe anvergura unor predecesori, însă are o calitate sau defect, naiba mai știe ce este în vremurile de acum: îi place să-și știe contabilitatea în regulă, fiind foarte atent la bani.

Nu știu, gândesc doar cu voce tare: faptul că e pe cale să înceapă renovarea pe bani grei a clădirii teatrului are vreo legătură cu zdruncinarea bruscă a încrederii primăriei în Bogdan Costea?