Ciudate și grele vremuri trăim. Avem în minte și-n vorbă mai mult Constituția și CCR decât prețurile explozive. Voci puternice, mai degrabă amenințătoare decât convingătoare, lansează acuzații și pretinse analize: în România democrația a fost ucisă, dictatura i-a luat locul.

Și asta doar pentru că instanța supremă în materie de contencios constituțional, CCR, a „îndrăznit” să apeleze la prevederi din Constituție și să anuleze alegerile prezidențiale din noiembrie, iar acum, să confirme invalidarea candidaturii celui care a aruncat sămânța urii și a violenței între români.

Nu voi înceta să susțin că nu există democrație fără respectarea legii. Cine înțelege, bine, cine nu, asta e.

Viața de-acum ne arată o față hâdă a românilor, din țară sau din diaspora, ca și cum ar fi făcut legământ cu diavolul. O față pe care nu am mai văzut-o, dar îmi imaginez că așa era și atunci când comuniștii au câștigat cu forța puterea, prin fraudarea masivă și pe față a alegerilor din 1946, sub amenințarea tancurilor rusești. Și atunci, ca și acum, o mulțime de români au pactizat cu rușii, dezlănțuind o adevărată teroare împotriva altor români.

Nu am trăit acele vremuri. Le știu doar din lecturi și, mai ales, din poveștile părinților și ale unor unchi mai bătrâni decât părinții mei, unchi care au trecut și prin „binefacerile” prizonieratului sovietic.

Evident, să încerci, acum, să le demonstrezi că au fost „fermecați” (ca să nu spunem manipulați) de un șarlatan care voia, practic, să întoarcă țara la condiția de vasală a Rusiei, ar fi o pierdere totală de timp și energie. Acum nu ar accepta nicio demonstrație, oricât de logică și documentată ar fi – probabil nu vor accepta nici o eventuală condamnare penală a idolului lor, indiferent de dovezi  – așa că aceste rânduri nu li se adresează. Desigur, nu m-ar deranja să le citească și să se străduiască să le înțeleagă, dar nu am speranțe.

Cum ar putea acum, la mare supărare și imensă frustrare, să accepte ideea că idolul lor, recent scos din joc de CCR, a premeditat totul, că a făcut un joc mizerabil, dar conștient, de învrăjbire a românilor împotriva românilor?

A profitat de nemulțumirile românilor, reale și justificate, față de o clasă politică iremediabil compromisă, și-a fidelizat susținătorii – prin mesaje bine puse în scenă, în care îmbina fărâme de adevăruri cu minciuni halucinante, amestecate cu mesaje de tip Osho sau creștino-păgâne, toate comunicate printr-o atitudine teatral-mesianică – după care i-a învrăjbit împotriva „chiaburilor” care aveau alte opțiuni.

Cu toate astea, nu mă pot bucura pentru frustrarea care-i domină acum. Nu doar pentru că nu-i creștinească bucuria pentru necazul altuia, ci mai ales pentru că îi înțeleg. Sunt convins că nu au dorit rău României și românilor, că au picat nevinovați în plasa unui șarlatan care le-a inoculat un vis. Care acum s-a năruit.

Nu mă pot bucura pentru asta. E ca și cum m-aș bucura de necazul unui semen, victima unui escroc care i-a furat banii de pe card sau din cont.

Sper doar, că mulți dintre ei vor avea tăria de caracter să înțeleagă cu adevărat ce s-a întâmplat și să schimbe macazul opțiunilor electorale. Totodată, sper să aibă puterea să(-și) recunoască ușurința cu care au picat în plasa de escroc ce le-a fost întinsă și altă dată să fie mai atenți cu falșii profeți.

Da, Constituția României este departe de a fi perfectă și este absolut necesară rescrierea ei.

Constituția moștenită de la „tătucul” Iliescu trebuie trimisă în istorie. Pentru asta este nevoie de o clasă politică responsabilă și, dacă nu sunt prea pretențios, educată – vremea lichelelor semi analfabete, intrate în Parlament fără studii temeinice și fără pregătire politică trebuie să apună și în România. O clasă politică suficient de matură încât să lase deoparte măruntele orgolii așa-zis doctrinare și să se înceapă discuțiile serioase despre procedurile de urmat pentru adoptarea noii Constituții.

Apoi, tot cu seriozitate și responsabilitate, să refacă întregul sistem legislativ, având la bază Constituția nouă.

Sigur, se vor trezi mulți să spună că nu există lege perfectă, așa că putem trăi bine mersi cu imperfecțiunile astea din actuala Constituție, așa cum o face toată lumea. Au dreptate și ei, nu există lege perfectă, nu există Constituție perfectă. Nici măcar Constituția SUA nu este perfectă. Dacă ar fi fost perfectă, un președinte mai exaltat, de exemplu, n-ar fi avut posibilitatea să încalce anumite tratate internaționale, semnate demult de alți președinți în numele SUA.

Doar că, problema noastră este mult mai serioasă decât anumite mici imperfecțiuni ale Legii fundamentale. Atât Constituția în vigoare, cât și întregul sistem care se bazează pe ea au devenit atât de imperfecte încât șubrezesc vizibil societatea și au devenit un adevărat pericol pentru stabilitatea țării și pentru drumul ei spre democrația deplină la care visăm cei mai mulți dintre noi.

Aceste slăbiciuni s-au văzut clar cu ocazia alegerilor prezidențiale, devenite, în mod foarte curios, o miză extraordinar de mare pentru Rusia și pentru exponenții extremismului de dreapta din Europa și, iată, din SUA.

Cine-ar fi crezut că un ditamai vicepreședintele SUA și cel mai bogat om al planetei vor emite păreri despre democrația din România și despre ce regim i-a trebui? Asta, în condițiile în care probabil niciunul dintre ei nu știe cum se numește capitala României sau în ce parte a globului ar trebui căutată.

Iliescu nu a dorit o Lege fundamentală care să deschidă calea spre accesul la putere a poporului. Dorința lui și a ciracilor lui a fost aceea de a menține mecanismele conducerii statului în mâinile unui grup de privilegiați, ajunși la putere prin vot aparent liber și democratic. Așa se face că, într-un fel sau altul, tot ce mișcă în țara asta depinde, la urma urmei, de voința unui număr relativ mic de persoane, care își exercită imensa putere prin intermediul unor instituții ce funcționează într-o încrengătură aproape imposibil de desfăcut și de contracarat.

CCR face parte din această încrengătură, dar a fost mai puțin expusă până acum. Ca și Serviciile, de altfel.

Constituția noastră nu a fost făcută să apere democrația în fața oricărui fel de atac din afară sau din interior. Nu a fost gândită să asigure protecția instituțiilor statului împotriva unor imixtiuni din partea politicului care le-ar vulnerabiliza și le-ar afecta activitatea. Prin Constituție nu au fost înființate organisme de apărare a legislației împotriva unor atacuri politice de genul „ordonanței 13” a lui Dragnea sau a multor altora prin care a fost posibil ca infractori notorii, mai ales din rândul politicienilor, să scape nepedepsiți și cu averile ilicite neconfiscate, datorită împlinirii termenului de prescripție.

Actuala Constituție iliesciană nu a vrut să facă din CCR altceva decât un instrument prin care politicul să controleze orice tentativă de interpretare a Constituției în afara intereselor conducătorilor. Acum însă, s-a întâmplat un accident care putea duce țara într-un mare impas din care n-am mai fi ieșit câteva decenii.

Cu siguranță, dacă instituțiile statului ar fi fost lăsate să funcționeze, inclusiv să-și aleagă personalul, dacă Constituția și interpretarea ei ar fi fost lăsate de la început în seama unui complet specializat din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, atacul hibrid și desfășurat pe mai multe planuri ar fi fost anihilat mult mai devreme. Și n-ar mai fi fost nevoie de CCR, ca instanță supremă, nearmată, de apărare a țării – pentru că asta a fost în ultimele luni.

Oricât de supărați ar fi acum adepții idolului scos din joc, va trebui să accepte evidența: România a fost în pericol să fie reintrodusă în sfera de influență a Rusiei. Or, așa ceva este inacceptabil, oricât ar fi fost de necesară înlăturarea de la putere a partidelor care au condus țara în ultimii 35 de ani. De altfel, dacă voiau cu adevărat asta, ar fi trebuit să voteze corespunzător la parlamentare, nu să aștepte un idol în cârje la prezidențiale.

Știu că multora nu le va plăcea această idee, dar este cât se poate de reală: CCR a reușit performanța de a găsi, într-o Constituție depășită, argumentele constituționale pentru îndepărtarea pericolului iminent în care s-a aflat România. Iar acest fapt va trebui să constituie principalul argument pentru reformarea întregului eșafodaj constituțional.

Iată o ideea pentru care merită să luptăm. Nu alegerea unui șarlatan în fruntea țării.