Așteptam să înceapă focul de artificii.
Stăteam pe o bancă cuprins de șuvoiul de oameni care se îndrepta spre malul apei. Erau de toate vârstele. Fetițe, cu gesturi preluate de la televizor, purtau fundițe luminoase pe cap, semănând cu iepurașii idioți de la Cartoon Chanel, băieții gesticulau cu bețe fosforescente, aducând cu alte personaje la fel de tâmpite de pe toate canalele de desene animate din pachetul de programe.

Un domn se desprinde din mulțime și se așează la capătul celălalt al băncii masive pe care stau. Mușcă vehement dintr-un măr, uitându-se după mareea de oameni din care s-a desprins. Oare vom vedea bine de aici, îi aud intonația studiat neutră. Nu știu, îi răspund la fel, sunt pentru prima oară. La fel și eu, mi-o întoarce el, după care, fără să se oprească din rumegatul mărului, îmi prezintă, printre mărunte și calculate mușcături, nodurile esențiale din firul vieții sale.

Aflu că trăiește de peste treizeci de ani în Elveția, țara adevăratei democrații. Mă întreabă dacă știu de ce este patria născută din săgeata lui Wilhelm Tell țara adevăratei și singurei democrații din lume. Mă feresc să pomenesc de bănci, prima idee care îmi vine în minte, tac nehotărât.

Pistoalele mitralieră de acasă, asta este explicația, mă luminează plin de înțelegere. Toți avem, unii chiar mai multe, vecina mea, văduvă cu trei fete gata de măritat, este lunetistă de elită. Fetele, la fel. Am auzit, intru eu în discuție, să nu creadă că aș avea ceva împotrivă, că elvețienii au mai multe arme la purtător decât americanii.

Aprobă cunoscător. Din cinci în cinci ani ți se înnoiește permisul, mă înștiințează. Dacă n-ai tras în fiecare an măcar cinci sute de focuri, poți să-i spui adio.

Fără asta nu-i vom putea opri, o întoarce apoi spre un drum doar de el întrezărit. Fără ce și pe cine, îl întreb distrat, presimțind că în câteva minute artificiile vor bubui pe cerul pe care o lună anemică se ascunde printre norișorii care nu se iau în serios nici ei.

Fără arme n-avem nicio șansă cu ăștia care vin de peste tot. Nu răspund, înțelegând că am dat peste un uliu elvețian local, n-am chef de discuții în contradictoriu. Sau credeți că vin așa întâmplător?

Nimic nu este, spun eu o banalitate de eschivă, fără să realizez avalanșa pe care o declanșez la domnul din capătul celălalt al băncii. Între timp a terminat cu mărul, ține cocianul între două degete, observând contemplativ: Obișnuința. Deși este biodegradabil, în Elveția m-am învățat cu ordinea și disciplina. Voi căuta un coș de gunoi imediat.

Înșelat de tonul său de pensionar vag pedofil, tirada care urmează mă prinde nepregătit complet: Sau credeți că ce se întâmplă în Ucraina este întâmplător? Nu, Domnul meu, totul este pus la punct până la cele mai mici amănunte. I-am văzut pe ăștia care vin din Asia și știu eu de mai unde. Am ochi, o vreme am lucrat la poliția elvețiană ca translator. Sunt instruiți, Domnule. Au mișcări de soldați superpregătiți.

Fac o greșeală de care îmi dau seama chiar în momentul în care formulez întrebarea: De către cine?
Vai, nu puteți fi atât de naiv. Cine? Ia gândiți-vă cine are interesul ca în Europa să fie război? Vă dați seama, toate se leagă. Războaiele din alte părți nu contează, nu schimbă nimica. Un război european, asta da, asta urmăresc.
Cum așa, întreb eu neînvățînd din eșecul cu întrebarea anterioară.

Domnule, nu știu ce pregătire aveți, eu nu sunt medic nici doctor dar vă spun: lumea e ca un organism. Mănâncă, consumă până i se îndoaie. Știți cum sunt nehaliții: bagă în ei până nu mai pot. Pe urmă se miră că îi apucă durerile, crampele, convulsiile.

Iau medicamente, beau ceaiuri, se duc la doctor să le prescrie ceva. Doctorii din asta trăiesc: le dau leacuri care nu-i ajută cu nimic. Doctorii știu asta. Știu foarte bine că până nu elimină surplusul, toxina, nu se fac bine.
Prea puțin contează unde, important să iasă afară. E ca la constipație. Înțelegeți?
Sună interesant, aprob eu. Războiul te curăță la mațe.

De tot, ca un foc de artificii pe timp de pace, continuă omul și se ridică. Mă duc să arunc cocianul ăsta, după care mă dau mai aproape de mal. De aici n-o se vedeți nimic, mă previne grijuliu. Nu veniți?
Nu, îi spun eu hotărât. Mă duc mai încolo la o terasă. La o bere. Bubuiturile le voi auzi și de acolo.

Dumneavoastră știți, se uită la mine atent. Primele victime, vă spun eu, sunt cei care stau de o parte.
Știu, îi zâmbesc în loc de la revedere. Îmi place între victime.
Printre ei mă simt acasă.